Interviu Radu Paraschivescu: Cum se scrie proză comică

Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Radu PARASCHIVESCU.

Ca să fiu în…ton cu o prezentatoare TV care i-a atras atenţia pînă şi domnului Pleşu (dar nu numai): „Aştept să crapi” e numele celui mai recent volum de proză de-al tău; de ce nu „Aştept să…păstrăvi” sau „Aştept să…guvizi”? Ce e cu această carte? De unde să o apucăm?

Presupun că întrebarea are, aşa cum îi stă bine, un COD al ei. Şi încep în felul ăsta, oarecum coadă de PEŞTE, numai şi numai din cauză că tu ai dat TONUL. ŞTIU CĂ nu pot s-o ţin aşa, fiindcă te-ar apuca SOMNUL. (Un somn LIN, desigur.) N-am umorul BIBANULUI şi nici n-aş vrea să comit greşeli de ŢIPAR (na, tocmai am comis-o). Bun, gata, gluma e glumă, discuţia despre cărţi e altă mâncare de PEŞTE. Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time) e un volum de proză scurtă, care cuprinde cinci povestiri un pic bezmetice despre noi şi lumea noastră. Ca să stârnesc apetitul cititorilor, îmi permit să enumăr titlurile: Enya la Malu Spart, Poate-şi uită dracului pastila, Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time), Vulturi verzi, tricouri roz şi pete negre şi Să invadăm cu Emilian Bădoiu. Cu aproape un deceniu în urmă am reeditat la Humanitas un volum mai vechi de povestiri, Bazar bizar, care conţinea unsprezece ficţiuni despre România dinaintea integrării în Uniunea Europeană. Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time) e despre aceeaşi Românie cu altă pălărie: a integrării. E o carte care marchează întoarcerea mea la literatură după patru ani de cutreierări pe alte meleaguri: eseu, articole de ziar, coordonarea unui volum colectiv, culegeri de nerozii rostite sau scrise de vedetele momentului etc. Prin cele cinci proze comice m-am reapropiat de literatură. Şi mă bucur c-am făcut-o.

Te amuzi cînd scrii proză cu miez umoristic sau, dimpotrivă, eşti atent, încruntat, strîngi din dinţi chiar? Vreau să spun şi aceasta: munceşti mai mult asemenea texte decît o faci cu altele de proză?

Singura carte pe care am scris-o scrâşnind şi înjurând a fost România în 7 gesturi, dar motivele n-au ţinut de vreo formă de „writer’s block”, ci de sila pe care am simţit-o faţă de o parte din personajele şi gesturile prezentate. În rest, scriu destins, fără să mă uit de cinci ori pe zi la calendar şi de şapte ori pe oră la ceas. M-am deprins să funcţionez în orizontul vitezei, al crizei de timp, al iureşului. E posibil ca tocmai de aceea să-mi fi lipit singur eticheta de „virtuoz al superficialului” (răpindu-le astfel altora plăcerea de-a o face ei). Dacă mă uit atent în urmă, am rescris mai mult la aşa-zisele „romane serioase”, cărora li s-a spus, dintr-un viciu de percepţie, istorice. Acolo a fost nevoie de mai multe reveniri asupra textului, de reformulări şi rafistolări. În ce priveşte proza comică, m-am surprins de câteva ori amuzându-mă. Fiind registrul care cred că mi se potriveşte cel mai bine, mă mişc aidoma peştelui în apă. Deşi, atenţie, proza comică nu e facilă, nu e fără substanţă şi nu e la îndemâna oricui. Spre norocul meu, am glanda umorului încă activă.

Feelingul meu îmi spune că a scrie texte care vin din acestă „,linie de bussiness” literar este una dintre cele mai dificile provocări pentru un scriitor. De ce ar fi aşa?

Poate tocmai din cauza prejudecăţii sub care stă scrisul în acest registru. Multă lume continuă să creadă că literatura comică e un capriciu fără consistenţă. Nu e aşa, ştim amândoi. Dac-ar fi aşa, ar trebui să surghiunim din literatura mare comediile lui Shakespeare, Congreve sau Sheridan, piesele lui Molière, o parte din cărţile lui Mark Twain, proza lui Hašek, romanele lui Eduardo Mendoza, piesele lui Oscar Wilde, literatura lui Păstorel Teodoreanu şi, de bună seamă, antichitatea reprezentată de Plaut sau Aristofan. Aşa-zisa dificultate de a scrie literatură comică ţine mai degrabă de învingerea acestei prejudecăţi decât de ştacheta pur literară a încercării. E posibil ca multă scriitorime şi cititorime să se întrebe: „Câţi autori de cărţi comice au câştigat Nobelul? Păi vedeţi? Nu prea mulţi. Juriul n-a avut ochi pentru ei. De ce? Fiindcă se exprimă într-un gen minor, dacă nu cumva discutabil.” Asta e o gândire de primată culturală, care crede că literatura bună trebuie neapărat să te încercăneze, să te usuce sau să-ţi facă zob ficatul.

E suficient să ai umor pentru a scrie proză umoristică valoroasă? Dar măcar obligatoriu?

Îmi vine greu să cred că un om castrat de simţul umorului poate să producă texte comice. Sigur, avem analfabeţi care scriu cărţi, dar e vorba de altă conjunctură. Dacă vorbim cu seriozitate despre umor (dar nu ca nemţii din serialul ’Allo ’Allo de pe vremuri), trebuie să conchidem că simţul umorului e obligatoriu pentru cineva care abordează această direcţie. Sigur, umorul nu e nici pe departe suficient. Există oameni cu umor cărora le lipseşte echipamentul minimal pentru scrierea unui text de calitate. Una e cenaclul de spus glume, cu totul alta literatura comică. Şi mai e ceva. Umorul, fie el şi cotropitor, nu poate să înlocuiască talentul. Ar fi şi păcat să poată.

Cum poţi rata un text bun în această specie?

Există câteva feluri de ratare aici. Poţi s-o zbârceşti prin pedalarea prea apăsată pe gaguri şi pe burlesc. Asta se întâmplă fiindcă vrei să te asiguri că publicul o să râdă în hohote. Or, dacă nu ai percepţia corectă a lucrurilor, îţi dai singur brânci în caricatură sau în grotesc. O a doua modalitate de-a rata este prin supraîncărcarea textului. Eşti atât de hotărât să obţii efecte comice, încât faci risipă de muniţie şi arunci poante peste poante, care riscă să se canibalizeze. Umorul literar nu este un umor în cascadă sau în avalanşă. E nevoie şi aici de dozaj şi de ceea ce francezul numeşte la juste mesure. E nevoie de cineva care să-ţi şoptească (sau, la nevoie, să-ţi strige) la ureche: kill your babies. Aruncă din nacelă tot ce e prisoselnic dacă vrei să te înalţi. Nu înzorzona textul, evită excesele. Sigur, e mult mai uşor de spus decât de făcut. Uneori consideri că ar fi păcat să renunţi la o găselniţă care ţi se pare superbă, o păstrezi şi te trezeşti că, fără voia ta, ai diluat efectul. Trebuie să-ţi împietreşti inima auctorială şi să suprimi ce e în plus, chiar dacă te doare.

De fapt – cum ai caracteriza tu această formulă: „literatură umoristică de calitate”? Ce e musai să fie acolo pentru ca acestă literatură să fie şi i)umoristică şi ii) de calitate?

„Literatură umoristică de calitate” are o sonoritate vag tovărăşească. Şi se înrudeşte cu „programe de agrement şi odihnă” (am cunoscut pe cineva îndrăgostit de sintagma „oameni de cultură şi odihnă”) sau „carne şi preparate din carne”. Ca să dau totuşi un răspuns cu privire la literatura comică bună, există două elemente sine qua non, din punctul meu de vedere: naturaleţea scrisului, mai cu seamă când construieşti dialoguri, şi gândul serios care trebuie să stea în spatele fiecărei alcătuiri comice. Umorul gratuit e dacă nu un nonsens, în orice caz o pierdere de vreme.

Pentru literatură română, care apreciezi că sînt marile repere ale acestui tip de literatură?

Primele nume care-mi vin în minte sunt Caragiale, Topârceanu şi Păstorel. Sigur, gândul serios din spatele realizării comice e mai uşor de detectat la primul dintre ei. Ceilalţi doi au fost consideraţi multă vreme nişte pierde-vară literari, care îşi bat joc de propria înzestrare şi preferă patinajul pe gheaţa poantei subţiri, a epigramei, calamburului şi replicii ardeiate. (Cine formulează asemenea judecăţi n-a trecut, probabil, prin Memoriile de război ale lui Topârceanu). Sigur, găseşti pagini comice la o mulţime de alţi autori, de la Andrei Pleşu la Rodica Ojog-Braşoveanu, cu o trecere obligatorie prin Ioan Groşan sau Mazilu. Am văzut oameni pe punctul să se înece de râs când au citit textul lui Andrei Pleşu, Români în Japonia. Cărtărescu cel din Frumoasele străine are la rândul lui pagini de un haz nebun. O autoare care vine din lumea agenţiilor de publicitate, Raluca Feher, scrie cu o vervă comică remarcabilă. Iar lista nu se încheie aici.

Prin comparaţie – cu Europa Centrală, dar şi cu cea Vestică – unde stăm în această privinţă? Avem multă, prea multă, prea puţină literatură comică / umoristică de calitate?

E greu să cuantifici şi să compari, mai cu seamă că te loveşti şi aici de idei preconcepute, de hrană gata mestecată. Impresia mea, insuficient sprijinită pe argumente, este că nu stăm foarte rău prin comparaţie cu alte ţări din est, din Balcani sau din Europa Centrală. Dar e o impresie şi nimic altceva. Nu-mi dau seama câtă literatură comică se scrie în Bosnia sau în Bielorusia, în Albania sau în Slovacia. Nici n-aş avea cum. E cu neputinţă să citesc cât ar trebui pentru un răspuns blindat, nu cunosc limbile respective şi nu cred că s-a tradus foarte mult în română din aceste spaţii literare. Cu privire la Occident, aici lucrurile sunt clare, cel puţin dacă ne raportăm la zona britanică şi la Statele Unite. Suntem în inferioritate – în orice caz numerică, dacă nu cumva şi calitativă. Englezii şi americanii (dar nu numai ei) au tradiţie şi palmares în domeniu. Există însă umor şi în literatura ţărilor latine. Dau un singur exemplu, şi anume o parte din cărţile lui Eduardo Mendoza: Nici o veste de la Gurb, Misterul criptei vrăjite, Labirintul măslinelor şi Peripeţiile coafezului.

Unde te-ai plasa tu prin ceea ce faci în această direcţie?

Îmi ceri să fiu ori modest, ori fanfaron. Iar din cauza asta e greu să-ţi răspund. Dacă mă analizez onest, cred că am interiorizat în scrisul meu câte ceva din tehnicile narative ale unui Jonathan Coe sau Kingsley Amis. Au fost oameni care au vorbit şi de amprenta pe care ar fi lăsat-o David Lodge asupra a ceea ce scriu, dar nu prea o văd. Există, e adevărat, pericolul contaminării la scriitorii care sunt şi traducători. Cred însă că am trecut şi peste obstacolul ăsta, câtă vreme am tradus patru cărţi ale lui David Lodge fără să mă influenţeze, pe când din Kingsley Amis n-am tradus nimic, fără ca asta să mă pună la adăpost de unele influenţe. În ce priveşte încadrarea mea în literatura comică din România, parcă i-aş lăsa pe cititori să mă aşeze. Unde vor. Nu mă supăr şi nu ripostez.

Cum faci asemenea texte – comice? Din ce? Cum le „croieşti”? Ce se întîmplă cu tine, în tine pentru ca ele să capete, cu girul tău, forma publicabilă?

Există câteva trepte pe care le urc împreună cu textele mele înainte de-a le considera publicabile. Chiar dacă e vorba de ficţiune, una dintre trepte este plauzibilitatea. O alta, relativ apropiată de prima, este autenticitatea. Pe urmă, vreau să-l fac pe cititor să regrete că n-a avut şi el parte, în priză directă, de întâmplarea pe care o povestesc. Chiar dacă există scene groteşti sau viraje care forţează centura de siguranţă a realităţii, prozele mele comice sunt „de aici”, de pe stradă, de la simpozion, din scara blocului, din tribunele unui stadion sau dintr-un studio TV. N-am logodit niciodată textul comic cu SF-ul sau cu alţi parteneri. Nici vorbă, m-am cantonat în teluric şi în prozaic. Iar ajutoarele pe care le am sunt ochii şi urechile în alertă continuă la stimulii înconjurători, precum şi faptul că, neavând carnet de conducere, circul cu mijloacele de transport în comun şi descopăr sau redescopăr o mulţime de lumi, una mai pitorească decât cealaltă.

Le testezi înainte de a le publica pe cineva? Le citeşti cuiva sau le dai la citit cuiva?

Le testez câteodată, nu tot timpul. Cobaiul predilect este Irina, iubita mea, care primeşte pe nepusă masă câte o proză comică (acum patru ani s-a pricopsit cu un roman de cu totul alt tip) şi e invitată la onestitate şi necomplezenţă. Pot spune că se achită bine de fişa postului, chit că a stocat, într-un cotlon al minţii, informaţia că leii sunt orgolioşi şi trebuie răsfăţaţi/adoraţi/admiraţi. Nu foarte des, dar măcar în permanenţă. În ce priveşte volumul Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time), i-am trimis patru dintre cele cinci proze şi lui Andrei Şerban, făcându-i aceeaşi invitaţie. M-am îmbujorat sub acţiunea laudelor lui şi mi-am spus că dacă ochii unui regizor mi-au citit textele cu atâta acurateţe, pot să le dau drumul fără mari emoţii.

Ai trăit – ca şi mine, dar tu oleacă mai mult decît mine – în două tipuri de sisteme politică. Întrebare: unde există, ca materie primă, mai mult comic – în dictatură sau în democraţie (fie ea şi democraţie originală)?

Materia primă e mai bogată în dictatură, pe când, din motive lesne de înţeles, fructificarea materiei prime e mai bine reprezentată în democraţie. În dictatură se punea accentul pe bancul politic şi pe încărcătura lui subversivă. Iar testul bancului politic este, cred, edificator şi pentru anii de după 1989. Ştii vreun banc politic cu Emil Constantinescu, Liviu Dragnea, Călin-Popescu Tăriceanu, Prinţul Paul de România, Vasile Blaga sau Elena Udrea? Dar cu Adrian Năstase şi Vanghelie (mă rog, Vanghelie este el însuşi un banc)? Nu prea. Dar bancuri politice cu Nicolae Ceauşescu? Cu sutele. Până şi Bulă fusese mutat la un moment dat din zona domesticului lumpen în zona politicului. Există volume de umor politic apărute după 2000 în care personajele principale sunt tot Stalin, Brejnev, Mao sau Enver Hodja. Sigur, vorbim de coordonata clasică a umorului politic. În ultimii ani, odată cu explozia reţelelor de socializare, există umor politic cu apariţie fulgerătoare şi branşat la tensiunile clipei. De pildă, nici n-a câştigat bine Donald Trump alegerile, că Facebookul a fost invadat de colaje, glumiţe sau trucaje.

Un complement la întrebarea precedentă: în democraţia autohtonă de după 1989, s-a rîs suficient de comunism? Dar de democraţie – suficient, prea puţin sau, prea mult?

Dacă îţi propui să te desparţi de comunism doar prin râset, îţi asumi un risc enorm. E posibil ca exorcizarea prin râs să fi avut o anume eficienţă (mai degrabă terapeutică) până în 1990. Din 1990 încolo, râsul singur – în gura mare sau pe înfundate, finuţ sau gălăgios – n-a mai fost suficient. Iar ducerea comunismului în teritoriul bufonadei, prin filme sau cărţi, a produs reacţii contrariante. Unii oameni care n-au prins timpurile acelea şi care au citit doar ce-a încăput pe muchia unui bilet la Multiplex au ajuns să creadă că şi comunismul, şi Nicolae Ceauşescu „au fost cool”. Prin urmare, nu contează cât de mult s-a râs de comunism după 1989, ci prin ce anume dublezi râsul. Cât despre râsul de democraţie, el mi se pare excesiv, deşi e uneori involuntar. Văd zi de zi oameni care râd de democraţie pretinzând că o slujesc.

Despre anii de după 1989, ai putea împărţi în perioade  felul în care un anume tip de comic le domină pe celelalte? Spre pildă: în primii ani ai tranziţiei, comicul de limbaj e deasupra tuturor celorlalte? Dacă e, desigur…

Să o luăm metodic. A existat, în primii ani de după 1989, un comic de situaţie care s-a insinuat chiar în faţa comicului de limbaj. Televiziunea publică, atât de selectivă pe vremuri, a devenit o tribună unde tot românul avea ceva de comunicat ţării. Iar efectele au fost de multe ori devastatoare. Pe lângă asta, noul cadru politic a permis apariţia unor făpturi şi organisme politice la graniţa suprarealismului. Amintiţi-vă, de pildă, de Ion I. Brătianu-Cartof, de Nica Leon, de Partidul Automobiliştilor şi de Partidul Pensionarilor. Abia după acest tsunami al inadecvării a înflorit comicul de limbaj, marcat, printre altele, de lupta la baionetă dintre vechea limbă de lemn şi noile adversare precorporatiste. Să ne amintim de achiesările şi anvizajările care prinseseră cheag într-o vreme când existau încă oameni care li se adresau interlocutorilor cu „tovarăşe”. Ca să nu mai vorbesc de spirala inerţial-inepţială a celor care ne-au făcut agenda în ultimii zece-cincisprezece ani, de la Irina Loghin la Marian Vanghelie şi de la Mihăiţă Calimente la Fernando de la Caransebeş.

De ce sînt aşa de rare în anii de după 1989 textele – fie ele proză scurtă, proză amplă, scenarii de film, piese de teatru – de la noi la care se rîde?

Ce e rar pentru tine, Cristi, poate fi mulţumitor pentru alţii. Întâmplător, şi mie mi se pare că filonul comic ar putea fi exploatat mai bine. Şi că ar putea să apară mai mulţi scriitori de această factură sau orientare. Pe urmă însă încep să umblu prin povestirile, cronicile de carte sau interviurile lui Răzvan Petrescu şi găsesc acolo umor din belşug. Mă gândesc apoi la unele scenarii ale filmelor lui Nae Caranfil şi fac aceeaşi descoperire. Mă plimb prin proza lui Dan Lungu sau Adrian Alui Gheorghe şi constat că suntem totuşi mai mulţi decât ni se pare. Apropo, dacă n-ai citit Laika lui Adrian Alui Gheorghe, ai pierdut un festin comic cu pagini lucrate pe frontiera satirei politice absolut încântătoare. Şi profit de ocazie ca să-i adaug aici pe câţiva creatori de efect comic înăuntrul unor texte grave, tulburătoare şi uneori pătimaşe: Traian Ungureanu în articole, Şerban Foarţă în poezie, Cătălin Mihuleac în roman, Florin Bican în povestirile pentru copii sau în versurile din Cântice mârlăneşti. Suntem puţini, dar nu chiar atât de puţini.

A propos, din nou, de „materia primă”: există, la noi, mari furnizori de comic sau sînt aşa de mulţi încît e şi greu să îi împarţi „pe căprării”? Tu, bunăoară, de unde iei „grosul” proviziilor?

Recunosc cu umilinţă, de la televizor, de pe stradă şi din imediatul cotidian. Dacă ai antenele bine orientate, poţi găsi subiecte de proză comică oriunde. Cu ani în urmă, în Bazar bizar, am fructificat o experienţă personală consumată după ce am trecut pragul unei frizerii şi am fost tuns (termenul corect e de fapt „ciumpăvit”) de o doamnă mult mai atentă la telenovela sud-americană de la televizor decât la capelura mea. Cu cât frizeriţa era mai absorbită de acţiunea de pe ecran, cu atât eu eram mai crispat şi mai atent să nu fac vreo mişcare cu urmări nefaste. De aici s-a născut povestirea O tunsoare brici. Acum, în Aştept să crăpi, am plantat câteva seminţe de viaţă personală ca să crească din ele trei povestiri. Pe prima, Enya la Malu Spart, am scris-o după ce am fost interpret la câteva seminarii pe teme de armonizare a normelor zootehnice din România cu omoloagele din UE. A doua, Poate-şi uită dracului pastila, a prins contur după ce-am fost invitat la o emisiune unde am fost folosit pe post de plantă ornamentală care să vegheze cvasimut prestaţia nemoderabilului moderator. În fine, pentru Vulturi verzi, tricouri roz şi pete negre, a patra povestire din volum, m-am inspirat tot dintr-o păţanie TV, pe care am trăit-o cu nişte ani în urmă, când a trebuit să fac hermeneutica unui meci amical între naţionala României şi ceva ce ar fi trebuit să fie (dar n-a prea fost) naţionala Nigeriei.

Nu te întreb pe final, aşa cum e la modă: cît timp ai stat cel mai mult fără să verifici emailul sau fără să intri pe Facebook? Ci, inspirat de această sugestie: cît a durat la tine cel mai mult fără să rîzi?

Nu cronometrez şi nu consemnez, dar ţin minte că au fost câteva situaţii în ultimele decenii când râsul a devenit un răsfăţ inaccesibil: Decembrie 1989, mineriadele şi alte cinci-şase. Când au murit Corneliu Copos sau Alexandru Pesamosca n-am avut grai, mi s-a părut că s-a stins lumina pe coridoarele conştiinţei noastre. În rest, râd zilnic şi încă destul de des. De cele mai multe ori, neprefăcut (există şi situaţii când n-ai ce face şi apelezi la râsul ipocrit, conjunctural – noroc că sunt puţine). În fond, sunt o fire solară, un semn de foc. Şi am înfiinţat cândva o colecţie de literatură pe nume „Râsul lumii”. Până la urmă, râsul nu e doar reacţie fiziologică şi nu e doar terapie, ci şi o formă de recunoştinţă pentru culorile pe care le pune Dumnezeu pe paleta vieţii tale.