Interviu MIRCEA MIHĂIEȘ: Leonard Cohen – Aleanul, credința

Dialog Lapunkt între MIRCEA MIHĂIEȘ și Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: De ce îl / să-l iubim pe Leonard Cohen?

Mircea Mihăieș: Nu știu dacă în cazul lui Leonard Cohen cuvântul cel mai potrivit este „iubire”. Aș vorbi mai degrabă de fascinație. Sau mai precis, de un amestec de fascinație și seducție. De la distanța actuală, percepem mai ușor dimensiunea, originaliateta, profunzimea, complexitatea, amploarea creației sale. Cohen n-a fost niciodată complet necunoscut. Numele lui circula în anumite medii muzicale, era admirat, respectat, chiar dacă spectatorii îl ignorau. Toți cei din cercul lui — și, vai!, ce mai cerc: de la Bob Dylan și Joan Baez la Judy Collins, Joni Mitchell etc. — cunoșteau dimensiunea reală a personalității lui. În perioada nebună când locuiau ori treceau cu toții pe la Chelsea Hotel din New York se știa că melancolicul bard sosit din Canada era un geniu. Dar banii, milioanele de dolari, îi făceau ceilalți. El trăgea, cum se spune, mâța de coadă, mulțumindu-se cu firimiturile de la marile banchete. Contribuia la acest lucru timiditatea maladivă care-l împiedica să urce pe scenă cu dezinvoltura cu care o făceau Dylan, surorile Baez, Richard Fariña (cumnatul lui Joan Baez) și ceilalți post-adolescenți deveniți bogați și faimoși peste noapte. Cei câțiva ani pe care Cohen îi avea în plus contau mult atunci: părea că aparține unei generații deja apuse. Multe decenii mai târziu, soarta a vrut ca Leonard să-și păstreze până la capăt prospețimea, pe când toți ceilalți sunt datați, datați, datați… E ca și cum celebritatea timpurie nu le-ar fi îngăduit să mai crească.

— L-ați cunoscut pe Leonard Cohen direct și indirect. Ce era pentru dumneavoastră Leonard Cohen în adolescență,  în studenție? Unde / cum ați dat de el?

— E o „poveste de dragoste” care se întinde pe câteva decenii… L-am auzit prima oară cântând pe la mijlocul anilor ’70. Probabil în 1975. Fusesem trimis acasă din armată, unde contactasem o hepatită de toată frumusețea. A trebuit să țin regim alimentar, mi s-au interzis eforturile fizice. Nu aveam voie să beau — nici nu prea aveam cu cine: mai toți prietenii mei erau la armată sau la facultăți, unii emigraseră în America. Iar fetele începuseră să se mărite… Așa că făceam cu asiduitate două lucruri pe care medicii nu mi le interziseseră: citeam și ascultam muzică. Astfel s-a întâmplat ca la o emisiune radio transmisă târziu în noapte, a lui Florian Pittiș, să ascult două cântece ale unei „voci” despre care nu știam absolut nimic. Șocul a fost total. Îmi amintesc și acum titlurile lor: „Joan of Arc și „Famous Blue Raincoat”. Tristețea copleșitoare, disperarea, suferința, singurătatea ce depășea umanul mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte și în suflet. Cântecele se numără și astăzi printre favoritele mele.

Vreun an și ceva n-am mai auzit nimic de Cohen. O colegă de facultate, Ileana Grivu, la a cărei zi de naștere participam, avea toate discurile de până atunci ale canadianului — patru („Songs of Leonard Cohen”, „Songs from A Room”, „Songs of Love and Hate” și „New Skin for the Old Ceremony”). Le-am imprimat, evident, pe loc, și ani de zile le-am cărat pe la petrecerile (infinite!) la care participam. Ulterior, lucrurile au intrat oarecum în normalitate. Vreau să spun, în „normalitatea” comunistă: prietenii stabiliți în străinătate au avut grijă să-mi ajungă (prin poștă sau prin interpuși) unele din albumele lui Cohen. Iar după 1990 mi le-am cumpărat singur. Pe unele le-am primit direct de la marele artist (cu autograf!)

— Pentru idioții utili de astăzi, pentru cei care cred despre comunism că a fost în fond cool: se făcea muzica de calitate în comunism? Cum se găsea ea? Ce riscai dacă insistai să o cauți?

— Comunismul nu e cool deloc. E una din cele mai mări năpaste care a lovit omenirea. E o religie a resentimentului, a urii și a exterminării fizice a celui care nu-ți împărtășește opiniile. O ideologie primitivă, agresivă, bazată pe minciună, manipulare, cult al personalității liderului, incompetență, intoleranță, fraudă și violență. Ca să revin la întrebare: nu știu în ce măsură se făcea muzică de calitate în comunism. Dar cu siguranță se asculta. Existau câteva personalități — ca să rămân în spațiul muzicii tinerilor —, precum membrii formației Phoenix, apoi Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia, Marcela Saftiuc, Nicu Vladimir, plus Mircea Vintilă ori Mircea Florian pe care-i ascult cu multă plăcere și astăzi. Dar ei nu erau nici pe departe vedetele zilei. Unii, de pildă Nicu Vladimir și Dorin Liviu Zaharia, trăiau complet izolați. La radiourile românești se auzeau melodiile unor epigoni ai italienilor specializați în produse dulcege de tip San Remo.

Muzica de calitate o ascultam la radiourile străine. Noi, cei din vest, posturile ungurești ori sârbești, iar în restul țării „Europa liberă”, cu extraordinarele emisiuni ale lui Cornel Chiriac, Radu Tudor ori Andrei Voiculescu. Cam așa ne-am făcut „cultura muzicală”: în contra voinței și gustului activiștilor cu cefe groase și creiere cât bobul de fasole… La ștrandul din Arad, unul dintre locurile magice ale copilăriei și adolescenței mele, se ascultau, cât era vara de lungă, în ciuda interdicțiilor, a turnătorilor și a raziilor milițienești, aproape exclusiv emisiunile „Europei Libere”… Bucuria era dublă: plăcerea de a auzi piese interzise, și sentimentul că înfrunți stupiditatea regimului securist-dictatorial. Au fost însă și momente când, în liceu, mulți elevi fuseseră exmatriculați pentru că scriau la emisiunile muzicale ale „posturilor de radio dușmănoase”, „Europa liberă” și „Vocea Americii”.

— Se găsea greu, foarte greu Leonard Cohen la noi înainte de 1989?

— Oficial, adică prin magazinele „comerțului de stat”, nu știu să se fi găsit vreodată înainte de căderea comunismului. Și, în general, nu puteai cumpăra „la liber” absolut niciun cântăreț și nicio formație capitalistă. Rareori, se importau din URSS discuri contrafăcute ale unora dintre vedetele internaționale. Dar numai dacă erau „progresiști” și nu criticau comunismul. Și, de obicei, după ce nu mai aveau succes în Occident.

În schimb, „piața neagră” era cât se poate de prosperă. Sau mai bine zis trocul. Principala metodă era schimbul de înregistrări. Am petrecut sute și sute de ore cărând după mine magnetofonul la diverși prieteni și înregistrând pe oribilele benzi ORWO albumele lui Led Zeppelin, Beatles, Rolling Stones, Ten Years After, Black Sabbath, Cream, Santana și alte zeități ale momentului. Orice noutate era imediat semnalată și pornea „vânătoarea”… Uneori, se întâmplau lucruri bizare. De pildă, unui cântec al lui Cohen, „Hey, That’s No Way to Say Goodbye”, îi lipseau, din cauza „lipirii” benzii de magnetofon, două versuri. Altuia, pentru că rola se terminase fără să-mi dau seama, îi retezasem finalul — „The Ballad of the Absent Mare”. Doar în 1990, când mi-am cumpărat discul în America, am auzit și ultima parte, aceea cu instrumentele mexicane de suflat…

La fel era cu cărțile. Fiecare dintre noi aveam legătură la câte un xerox, sau mai bine zis cunoșteam pe cineva care cunoștea pe cineva care putea să copieze o carte, sau măcar capitole disparate. Adeseori, efortul de a procura aceste bunuri era atât de mare (și de scump) încât obiectele artistice se încărcau de o valoare incomensurabilă…

— Gura lumii culturale de la noi vorbește că ați fi corespondat cu Leonard Cohen. Care este adevărul?

— Adevărul e că am corespondat! Nu mă pot lăuda cu o corespondență amplă, dar am avut câteva schimburi epistolare după ce am publicat cartea despre el. Ne-am scris și de sărbători, evident, și mi-a trimis cu autograf, după cum spuneam, câteva dintre CD-urile lui. Ultimul are chiar o istorie stranie: înainte de moarte i-a expediat din California unui prieten al meu din Washington, D. C., Leon Wieseltier, câteva albume semnate de el, între care și unul pentru mine. Leon a pus discul la poștă pe 28 octombrie 2016. Cohen a murit pe 10 noiembrie, iar plicul a ajuns la mine pe 15 noiembrie. N-am putut să nu mă gândesc că poate, undeva, sufletul lui și CD-ul meu s-au întâlnit în înălțimi…

— În mod cert, acum câțiva ani, l-ați cunoscut face to face. Cum a fost? Cum era Leonard Cohen? Ce ați făcut, ce ați vorbit, ce n-ați apucat să vorbiți?

— Da, am avut această șansă în septembrie 2008, când Cohen a susținut la București primul concert în România. Am povestit întâmplarea  în două articole din „România literară”, pe care le-am reluat în ediția adăugită a cărții mele. Cum era Cohen? Extraordinar, uluitor, unic. Avea o căldură umană imposibil de descris, care te „topea” instantaneu. Era de-o bunătate senină care făcea să dispară orice barieră comunicațională. Nu semăna deloc cu poetul angoasat, cu cântărețul sfâșiat de suferință pe care-l știam din cântecele sale. Părea de-o inepuizabilă amabilitate. Descopereai în fiecare gest și-n fiecare zâmbet o exuberantă bucurie de a trăi. Era de-o nestăvilită curiozitate și, în egală măsură, de-o directețe a întrebărilor dezarmantă. Îți dădea senzația că totul, alături de el, e ușor. N-aveai decât să întinzi mâna și atingeai paradisul…

— Diferă mult Leonard Cohenul de final, de pe ultimele albume, de cel de la începuturi?

— Da și nu. Cohen face parte din categoria artiștilor egali cu sine. Din acest punct de vedere, există foarte multe elemente comune între primele și ultimele discuri. Inițial, lucrările lui ilustrau ipostaze ale baladistului clasic, care, înarmat cu o chitară, se așeza pe scenă și se adresa, liric, publicului. Ulterior, cântecele au câștigat mult la capitolul orchestrație. Cu vremea,  a inclus și unele piese care nu-i aparțineau  (îndeosebi, de Sharon Robinson și Patrick Leonard). Ele sunt însă atât de „în spiritul” lui Cohen încât s-au integrat firesc marelui discurs melancolic-depresiv ce poartă marca lui inconfundabilă.

— Puteți indica un cântec sau un album care să poată fi luat drept un fel de matrice a creației sale? Este just să punem în acești termeni problema vis-à-vis de creația lui Leonard Cohen?

— Date fiind cele spuse mai sus, nu m-aș aventura în niciun fel de genetică interpretativă ori compozițională. Leonard Cohen face parte din categoria artiștilor care, asemeni Athenei Pallas, au venit pe lume gata înarmați cu lancea și arcul inspirației. De la prima apariție discografică până la cea din urmă, amprenta personalității sale e atât de puternică încât centrul și raza cercului se suprapun ori se întretaie (spunând asta, nu-i fac nicio concurență Sfântului Augustin!) Există, desigur, momente de grație (de pildă, primele patru LP-uri sunt, cap-coadă, geniale), dar am detectat și o regretabilă cădere — Death of a Ladies’ Man, din 1977.  În cartea mea am încercat, cu un fel de disperare de fan orb în fața evidenței, să demonstrez că nu e o realizare chiar atât de rea. În realitate, cu mici excepții, avem în acest disc doar exemple grosiere de ne-cohenianism… A fost un eșec trist, determinat de influența nefastă a producătorului (și co-autorului), Phil Spector. Dintre ultimele albume, favoritele mele sunt Dear Heather (2004) și, bineînțeles, cel de pe urmă, You Want It Darker (2016)… Dar aș putea face oricând antologii cu cântece din celelalte, unde există nenumărate compoziții uimitoare.

— Unde plasați, în biografia acestui uriaș artist, episodul retragerii sale la o mănăstire budistă din California? De ce? De ce „Jikan” – „tăcere”?

— Leonard Cohen l-a întâlnit pe Joshu Sasaki Roshi, un maestru Zen din școala Rinzai stabilit în California, în 1969. Artistul avea, în mod clar, o înclinație spre experiențe religioase — drept dovadă, biografia lui înregistrează și un episod scientologic, o apropiere de mișcarea Hare Krishna, și așa mai departe. Toate acestea țineau mai degrabă de gustul pentru experimente exotice al generației anilor ’60 decât de o aderență spirituală punctuală. Cohen a intrat într-o legătură mai strânsă cu maestrul Roshi spre sfârșitul lui 1972, după ce i se născuse fiul, Adam, și traversa o profundă criză de anxietate. Prima lui ședere la mănăstirea Mount Baldy a durat doar o săptămână. Legătura cu Roshi a devenit însă din ce în ce mai strânsă — mediată de plăcerea ambilor bărbați de a se delecta îndelung cu băuturi exotice. Încetul cu încetul, Cohen a devenit șoferul maestrului japonez — și avea să-și asume cu umilință această funcție și, mai târziu, pe aceea de bucătar, până la moartea lui Roshi, în 2014, la vârsta de 107 ani.

În paranteză fie spus, știu din proprie experiență ce importanță acorda Cohen mâncatului. Sau, mai precis, ideii de a mânca împreună cu prietenii. Când l-am întâlnit la București, în 2008, a ținut să luăm masa, Ilona și cu mine, împreună cu întreaga lui echipă de instrumentiști. În ultimul interviu pe care l-a acordat lui David Remnick și publicat în The New Yorker, ideea hranei e menționată ca parte a unui ritual al comunicării.

Cei treizeci și cinci de ani petrecuți de Cohen la Mount Baldy n-au reprezentat un interval compact. Uneori a locuit în Los Angeles și a participat doar parțial la activitățile religioase din mănăstire. Alteori a dormit într-o cabană simplă chiar pe munte, supunându-se formulei austere de zen budism profesate de Roshi. Și în tot acest timp a lucrat: a meditat, a citit, a scris, a compus, a cântat, a înregistrat. Și a iubit. Prin urmare, Jikan a fost mai degrabă o identitate spre care tindea, decât o practică spirituală fără fisuri.

—„Cohen” e un nume evreiesc foarte uzual. Traducerea lui ar fi „preot”. A fost Leonard Cohen un fel de „preot” al muzicii?

— Da, asta înseamnă: „învățător”, „preot”, „îndrumător”. Dar nu numai că n-a fost, dar nici n-a vrut să devină un maestru. Era atras de umilință și umilitate, în mod natural, și n-a încercat niciodată să convertească pe cineva la convingerile lui. De altfel, chiar în perioada când a trăit viața de călugăr budist n-a renunțat la identitatea lui iudaică. A fost una din condițiile pe care i le-a pus lui Roshi, iar acesta a acceptat-o.

Observ însă că în ultima vreme există tot mai multe „convertiri” la cohenianism (dacă putem vorbi de o astfel de direcție muzical-spirituală). Faptul că au fost numărate aproape două mii de variante înregistrate ale cântecelor sale — unele de către artiști faimoși — sugerează că măcar posteritatea lui Leonard Cohen e asigurată.

— De unde vine muzica lui Cohen? Din ce tradiție / tradiții, din ce patimi?

— În imediat, muzica lui Cohen vine din vocea lui și din instrumentele care-o însoțesc! Ca origini, ca influență, ea transpune o anumită tradiție a klezmer-ului, datorat evreilor așkenazi din Europa de Răsărit, combinată cu influențele folk-ului american din anii ’60 și cu experiențe — nu doar muzicale — din cele mai variate, culte ori populare. Ea are un anumit eclectism care-i îngăduie să pună în evidență, în egală măsură, frumusețea liniei melodice și minunatele volute lirice ale textului.

— Pulsiunile analitice ne îndeamnă să despărțim adesea lucrurile. Nu știu dacă în cazul de față este cel mai bine să o facem. Întreb însă, cu toate riscurile: a fost Leonard Cohen un scriitor la fel de mare pe cât a fost ca muzician? În românește, pe partea scrisă, avem două romane și câteva zeci bune de poeme traduse…

— O întrebare foarte grea. Mai întâi, există o disproporție destul de mare între activitatea de prozator a lui Leonard Cohen și cea de muzician. Practic, după The Favourite Game și Beautiful Losers, Cohen n-a mai revenit decât incidental la comunicarea prin narațiuni extinse. Compunerea, înregistrările și turneele i-au înghițit mare parte din timpul pe care, în prima parte a vieții, îl dedica scrisului. A continuat să publice volume de poezii, dar ele au coincis, în mare parte, cu textele cântecelor. Corect ar fi să spunem că Leonard Cohen a profesat o formulă ce-ar putea fi definită drept literatură cântată. Nu e vorba de punerea pe note a unor texte pre-existente, așa cum se întâmplă adeseori, ci de nașterea simultană a versurilor și melodiei.

— Ce fel de umor avea Leonard Cohen? La moartea sa, Adam, fiul lui Leonard Cohen, a spus că tatăl său „a compus pînă în ultimul moment cu umorul său atât de particular”.

— Din experiență directă, aș spune că avea un umor blând, tandru, neagresiv. Ca gentleman desăvârșit, nu putea fi decât, cel mult, ironic. Dar știu și exemple din relatări despre el și din corespondența lui, când a fost și mușcător, cinic, necruțător — chiar dacă obiectul discreditărilor era adeseori el însuși.

— Leonard Cohen și femeile: cum stau, în adevăr, lucrurile?

— Stau încurcat. Cohen a iubit întotdeauna femeile, a fost înconjurat de femei, a fost obsedat de femei. Cucerea cu stilul său simplu, ceremonios, aproape obsecvios, „în cheie minoră”. A iubit și a fost iubit de multe femei — unele celebre. O biografie recentă înregistrează însă și o secvență ce nu se  potrivește deloc cu ceea ce știm despre el. O jurnalistă de la televiziunea canadiană, care venise să dialogheze cu artistul în grădina casei sale din Montreal, povestește că în timp ce fixa aparatura de înregistrat, s-a trezit cu mâna cântărețului sub fustă. Apostrofat de femeie, Cohen i-a răspuns fără să se tulbure deloc: „Acesta e adevăratul dialog!” Apoi, când a început interviul, i-a răspuns la fiecare întrebare cu câte o poezie…

—Dar Leonard Cohen și Dumnezeu? În ce termeni ați schița această relație?

—Cohen a fost, dincolo de orice dubiu, un om credincios. Sau, mai bine zis, un om aflat în căutarea credinței. Un fel de Seymour Glass, al lui J.D. Salinger, cu mai mult umor și o mai domoală obsesie a Absolutului. A citit și a respectat toate religiile. În adâncul ființei sale a rămas însă mereu evreu. Dumnezeul pe care-l venera era — din câte-mi dau seama — un partener de dialog, un alter-ego la care se raporta cu toată seriozitatea și dragostea și cu toată puterea lui de răzvrătire. Ascultați „Hallelujah” și poate veți afla câte ceva. Sau „Show Me the Place”, de pe Old Ideas. Sau „negocierea” cu Dumnezeu din piesa titulară a ultimului CD, You Want It Darker. Când a aflat că Bob Dylan s-a convertit la creștinism a avut un șoc: „Nu înțeleg. Pur și simplu nu înțeleg. De ce să-l urmeze pe Isus acum, când e atât de târziu? Nu înțeleg cum stau lucrurile cu Isus…”

Într-un text recent, Leon Wieseltier scrie, pe de altă parte, că „Leonard Cohen n-a fost niciodată mai evreu decât în relația sa de o viață cu figura lui Isus. A existat vreodată o descriere a lui Isus mai evreiască, mai funestă, sau mai plină de milă decât cea de «aproape uman»”, folosită de Leonard în Suzanne?”

— Când ați scris cartea despre Leonard Cohen, aveați în fundal muzica lui?

— Da și nu. Firește că atunci când am analizat, cântec cu cântec, discurile, am ascultat și reascultat piesele. Dar urmăream de fiecare dată altceva: câteodată doar versurile, altă dată un instrument anume, alteori vocile de fundal. Din acest motiv, cred că am și azi o percepție foarte „unghiulară” a creației lui. Pot vorbi mai lesne despre perspectivele din care-l privesc decât despre centrul propriu-zis al muzicii sale.

— À propos: câte (sute bune, nu?) de ore de Leonard Cohen aveți la activ? Cum trebuie să fie ascultat și cât, astfel încât să poate fi cunoscut?

— Greu de cuantificat. Au fost zile în care, de dimineața până seara, n-am făcut decât asta. Sau nopți întregi. Și cred că așa trebuie ascultat Cohen: lăsându-te pătruns, până la amorțire, de otrava dulce pe care ți-o picură insesizabil în conștiință. Spre deosebire de mulți alți mari cântăreți, Cohen poate fi ascultat la fel de bine în singurătate sau într-un grup de prieteni. În al doilea caz, cântecele funcționează ca un liant, ca un parfum solid care te leagă pe viață. Într-un anumit fel, se poate vorbi de-o „muzică săracă”, în sensul „teatrului sărac” al lui Grotowski. Forța sa provine din monotonia hipnotizantă, din asamblarea perfectă, „în linie”, a textului și a muzicii. Miracolul constă  în plasarea acestora în același plan de adâncime — sau de apropiere —, ceea ce asigură și pretinde o receptare în forță, în partidă dublă.

Și încă un miracol: arareori am avut senzația că o lume născută din experiențe aproape exclusiv livrești, religios-filozofice, poate fi atât de plină de senzualitate, de luxuriantă voluptate și de înălțătoare reculegere în același timp. Fără să fac vreo comparație, Leonard Cohen e legat de o ambiguitate păgâno-laică-spirituală pe care-am descoperit-o doar în sfâșietoarea mărturisire, Noaptea întunecată a sufletului, a lui San Juan de la Cruz. Aici, în această întâlnire blând-mistică, se află, cel puțin pentru mine, totul.

Notă: în versiune primă, acest interviu a fost publicat în revista RAMURI, ianuarie 2017.