Să ne oprim asupra acestui veac: e un foarte bun model pentru ilustrarea distincţiilor dintre „Istorie“ şi „istorii“. Într-adevăr, istoriile se înmulţesc acum într-un ritm fără precedent. „Există o sută de feluri de a face istoria“, constata François Guizot, el însuşi adept al unuia dintre cele o sută de feluri. Şi aceasta în ciuda faptului că istoricii depun eforturi considerabile pentru a-şi ridica profesia la rangul de ştiinţă autentică. Documentele sunt puse sub lupa unei cercetări critice minuţioase şi, spre sfârşitul secolului, unii istorici, neînchipuit de optimişti, ajung să creadă că mâine-poimâine istoria se va încheia, adică se va fixa într-o naraţiune definitivă, odată cu epuizarea surselor, stoarse de toată informaţia disponibilă. Iată însă că această istorie, care ar fi trebuit să fie una, în loc să se unifice, nu încetează să se multiplice; aceleaşi fapte sunt altfel însăilate şi altfel interpretate, în funcţie nu de trecut, ci de prezent. Rezultatul este în acelaşi timp o istorie mai sigură (în datele ei concrete) şi mai fluidă (în perspective şi interpretări). Veacul care începe cu Revoluţia Franceză şi se încheie cu Primul Război Mondial este extrem de ideologizat şi de conflictual, în aceeaşi măsură aristocratic, burghez şi proletar, conservator, liberal şi socialist… Cu toţii apelează la istorie, trăgând-o în toate direcţiile.
Ideologia naţională, îndeosebi, a împins puternic istoria spre mitologie. Fiecare naţiune s-a străduit să-şi amenajeze un spaţiu predestinat, considerat a-i aparţine din vremuri imemoriale (cu alte cuvinte, dintr-o vreme în care naţiunea respectivă nici nu exista!). Unui istoric francez nu i se părea deloc nepotrivit să-şi evoce strămoşii îndepărtaţi, numindu-i „francezii din epoca de piatră“. Şi România, un stat relativ recent, format abia la 1859, se unifică retrospectiv, sprijinindu-se pe două mari simboluri: Mihai Viteazul şi Dacia antică. Domnitor al Ţării Româneşti şi cuceritor al celor două principate vecine, Moldova şi Transilvania, Mihai Viteazul este învestit cu un proiect naţional, pe care nu-l avusese şi nici nu putea să-l aibă în epoca sa. Cum să întocmeşti România la 1600, adunând ţări pe care astăzi, într-adevăr, le numim româneşti, dar care pe atunci îşi aveau identitatea lor specifică? Moldova era, pur şi simplu, Moldova, iar Transilvania, la nivelul elitelor şi al organizării statale, era ungurească, şi nu românească (abia în era democratică, ţăranii români majoritari vor ajunge să cântărească mai greu decât aristocraţii maghiari şi burghezii germani). Cât despre Dacia antică, aceasta este făcută să corespundă întru totul hotarelor României ideale şi apoi ale României Mari de după 1918. Nu spunea oare Vasile Pârvan, altminteri un istoric eminent al Antichităţii, că „Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă, o naţiune conştientă de ea însăşi“? (Cum s-ar zice, încă mai îndreptăţită să-şi spună „naţiune“ decât România Mare, cu numeroasele ei minorităţi etnice!) Interpretările recente îl contrazic, Dacia prezentând (cel puţin istoricilor competenţi) un spaţiu fărâmiţat, „şi nu o unitate istorico-socială şi politică, nu o limbă comună şi nici neapărat o cultură materială şi spirituală comună“, potrivit istoricului Alexandru Vulpe.
Să nu se spună că toate aceste exagerări sau invenţii ar fi un soi de ciudăţenii româneşti! Toate naţiunile apelează la istorie într-o manieră similară, obligând trecutul să justifice prezentul. Pentru secolul al XIX-lea, s-ar putea ca Franţa să deţină recordul absolut. Echivalentul Daciei „româneşti“ este, în cazul Franţei, Galia antică, cu hotare, de altfel, mai bine precizate decât cele ale Daciei. Cum Galia, la vremea ei, se întindea până la Rin, şi Franţa modernă a ţintit spre aceeaşi frontieră, chiar dacă Rinul devenise între timp, pe ambele maluri, un fluviu german: de aici prelungitul diferend istoric între cele două mari naţiuni occidentale (la fel cum şi Tisa, invocată de români ca limită vestică a teritoriului românesc, este de fapt, aproape în totalitate, un râu „maghiar“). Pe de altă parte, Mihai Viteazul îşi găseşte în Franţa un corespondent destul de fidel – în plan simbolic, cel puţin – în persoana Ioanei d’Arc. Eroismului acestei tinere femei i se datorează eliberarea Franţei de sub englezi şi unificarea naţiunii franceze în jurul monarhiei (trecând peste „detaliul“ că Războiul de o sută de ani a fost mai curând un conflict franco-francez de tip medieval decât unul franco- englez de factură naţională modernă).
