Ce simplă e fizica – şi cât de încâlcită e istoria! Să nu ne facem iluzii: n-o vom stăpâni niciodată. E mult prea complicată, infinit de complicată, şi cu întorsături neaşteptate. O singură fiinţă umană prezintă o mai mare complexitate decât întregul univers fizic. Dar omenirea întreagă, în întreaga ei evoluţie?
Confuzia rămâne mare în istorie între realitate şi reprezentări. Îi cad victime până şi profesioniştii. Confuzie uşurată şi agravată prin utilizarea aceluiaşi cuvânt: istorie. Numim cu un singur termen atât istoria adevărată, cât şi reprezentarea ei, de fapt multiplele ei reprezentări. Trebuie făcută până la urmă o distincţie. Deocamdată, propun soluţia cea mai simplă: voi folosi majuscula în cazul istoriei adevărate. Aşadar, Istorie versus istorie, Istorie (una singură) versus istorii (nenumărate reconstituiri).1
Oricât de bine ar semăna (sau ne-am iluziona noi că seamănă) cele două istorii, trebuie să convenim că n-au cum să fie identice. Pariul istoricilor, fireşte, este de a le apropia cât mai mult cu putinţă. Ambiţia lui Leopold von Ranke de a reda istoria „aşa cum a fost ea cu adevărat“ („wie es eigentlich gewesen“) e însă de o naivitate înduioşătoare, scuzabilă doar prin nemărginitul optimism ştiinţific al secolului al XIX-lea. Cum să transpui aidoma, între copertele unei cărţi sau chiar în rafturile unei întregi biblioteci, o lume întreagă, o lume vie, cu nesfârşitul ei şir de oameni şi de fapte? Mai întâi de toate, e o nepotrivire de dimensiuni!
Desigur, am spus-o de la început: în toate cele, nu doar în istorie, relaţia noastră cu lumea trece prin filtrul reprezentărilor. Inclusiv propria noastră persoană: existăm, în mod obiectiv, dar suntem percepuţi subiectiv şi multiplu; identitatea fiecăruia dintre noi se defineşte printr-o sumă de reprezentări. Istoria nu e defel o excepţie; e însă un caz „agravat“, un caz- limită. Mai întâi, prin „nesfârşitul“ ei; totul, până la urmă e, într-un fel sau altul, istorie. Apoi, prin faptul că nu mai există; este pierdută în timp. Nu o putem reconstitui prin investigaţie directă, ci doar indirect, prin mărturiile pe care ni le-a lăsat şi care ele însele nu sunt realităţi pure, ci tot reprezentări (un document care relatează un fapt nu trebuie confundat cu faptul însuşi). Cu alte cuvinte, istoria este o reprezentare prin reprezentări, o reconstituire „de gradul doi“.
Când spunem că istoria înseamnă trecutul, ne referim la Istorie (cu majusculă). Ar fi o confuzie considerabilă să extindem o asemenea definiţie şi asupra istoriei (istoria-reprezentare). Aceasta din urmă nu e trecutul, ci privirea prezentului asupra trecutului. Mai corect spus, nenumăratele priviri. Există o singură Istorie şi un nesfârşit şir de istorii.
