O dată cu adaptarea pentru ecran a lui István Szabó, romanul lui Klaus Mann îşi dezvăluia intreg potenţialul său de fascinaţie. Operă a celui care fusese fiul neiubit al marelui Mann, Thomas Mann, “ Mephisto” devine, în Germania de Vest postbelică, punctul de plecare al unei controverse constituţionale.Publicarea sa este interzisă, spre a proteja dreptul la imagine al celui care fusese modelul personajului lui Mann, actorul Gustaf Gründgens. În viaţă, ca şi în moarte, Klaus Mann fusese urmărit de un demon al nenorocului.
Filmul din 1981 este, dincolo de strălucirea decorurilor şi de lucirea scenografică, o fabulă central- europeană. Şi doar un cineast maghiar, trăind în lagărul socialist, putea imagina această moralitate modernă care are în centrul ei amoralitatea carierei artistice. Istoria îşi are ironia ei atroce şi viaţa lui Szabó însuşi o oglindeşte pe aceea a lui Hendrik Höfgen, omul care a dorit să strălucească pe scena de teatru. În 2006,trecutul de informator al poliţiei politice al lui Szabó însuşi este scos la lumină. Asemeni personajului său, regizorul îşi întemeiază cariera pe un pact cu diavolul care are chipul statului totalitar.
Drumul lui Höfgen, ( în al cărui rol Klaus Maria Brandauer îşi pune tot geniul său versatil şi neliniştitor) este unul cât se poate de comun în Europa interbelică. Între teatrul revoluţionar comunist din Hamburg şi statutul de demnitar artistic nazist, parcursul său se hrăneşte din energia devoratoare a ambiţiei. Amoralitatea sa este o amoralitate ce face apel la suveranitatea artei: totul este permis, totul este justificat, atâta vreme cât Teatrul este slujit,iar scena onorată. Dar alibiul pe care îl construieşte Höfgen ascunde mediocritatea de animal balzacian a unui parvenit. Căsătoriile, amorurile, prieteniile sunt tot atâtea înstrumente de care voinţa sa se serveşte, spre a reuşi. Narcicismul său este dublat de indiferenţa egolatră în raport de cei din jurul său.
“ Mephisto” pune în scenă cuplul central al acestei relaţii monstruoase:actorul şi stăpânul său politic. Ministrul Preşedinte ale Prusiei ( cel în care se poate recunoaşte grotescul cameleonic şi criminal al lui Göring) îşi construieşte, graţie puterii ilimitate, propria sa menajerie de intelectuali ce îi ormează existenţa. Interpretul lui Mefisto este diamantul din această coroană nazistă. Trecutul său comunist este şters, ascensiunea sa este de neoprit, dar pentru nici o clipă Stăpânul nu renunţă la prerogativa dominaţiei sale. Höfgen rămâne servitorul de care Tirania se slujeşte. El poate fi strivit asemeni unui gândac, în clipa în care prezenţa sa ar înceta să mai fie utilă. Höfgen este un faust captiv în mecanismul cursei de şobolani construit de protectorii şi proprietarii săi.
Fabula lui Szabo este o fabulă în care se poate întrevedea tragedia intelectualităţii emasculate de complicitatea cu totalitarismul. Orbirea lui Höfgen, cel care refuză să vadă dispariţiile şi execuţiile din jurul său, este orbirea artistului care inventează, ca un acrobat rafinat,sofismele justificând cedările şi laşitatea. Domnia Artei, în această eră a crimei şi brutalităţii, este apoteoza ticăloşiei poleite. Artistul este companionul-histrion tolerat la festinul terorii de stat, un complice prins în lesa istoriei. ( Ioan Stanomir)
