Rusia: cinci veacuri de autocraţie

Monumentala cronică scrisă de Martin Sixsmith, “ Rusia. Un mileniu de istorie, este dominată de amprenta intelectuală a autorului însuşi. Martin Sixsmith nu este doar un remarcabil şi profund cunoscător al istoriei ruse, ci şi unul dintre martorii ei privilegiaţi în deceniile din urmă. Privirea celui care a fost corespondent BBC la Moscova este dublată de impresionanta documentare pe care o consemnează interviurile sale. Rusia reconstituită de Sixsmith este una trepidantă, teribilă, majestuoasă, curgând enigmatic departe de liniile regulate ale Occidentului. Volumul lui Sixsmith este marcat de acest du-te vino fascinant al propriei sale biografii: paginile în care autorul se introduce pe sine ca personaj al acestei descoperiri a Rusiei sunt încărcate de dragostea pe care intelectualul englez o resimte faţă de acest continent de semne şi de paradoxuri rus. “ Rusia. Un mileniu de istorie” este tentativa de a oferi cititorului vestic o poartă de intrare în acest teritoriu care îşi are vocabularul şi gramatrica sa proprie. Depărtată de Vest, Rusia este şi rămâne altfel-sinteza lui martin sixmisth pătrunde în miezul acestei enigme a alterităţii ruse.

Statul împotriva supuşilor săi

La 1991, în clipele în care Uniunea Sovietică se prăbuşea iar Preşedintele Elţîn anunţa ruptura de comunism, notează Martin Sixsmith, un aer de optimism aproape naiv domina în mediul occidental. Un ciclu se încheia şi momentul sosise ca Rusia să fie, în cele din urmă, un stat occidental. Reformele, domnia legii, democraţia liberală aveau să o reconfigureze. Elanul de rezistenţă al cetăţenilor ruşi în zilele puciului din august indicau naşterea unei societăţi capabile să reziste, în faţa asaltului tiraniei reinstituite. Se credea că între Vest şi Est, între lege şi samavolnicie, Rusia va alege, o dată pentru totdeauna, un drum al modernizării autentice. După douăzeci de ani de la aceste instantanee de emoţie democratică, Rusia lui Putin este imaginea autocraţiei perfect etanşe, agresive şi imune la influenţele pernicioase ale Vestului. Noul Război Rece care o opune Occidentului este forma de expresie paroxistică a acestei noi vitalităţi imperiale. Regimul Putin, despre care Martin Sixsmith a scris pagini remarcabile, este organizat în jurul atotputerniciei noului ţar şi a slujitorilor săi. Arestările arbitrare, exaltarea xenofobă şi controlul propagandistic sunt parte din acest instrumentar al democraţiei sale dirijate. Acolo unde epoca lui Elţîn este o epocă a cedărilor şi a umilinţei epoca lui Putin este aceea a Rusiei renăscute: o imensă scenografie menită să ascundă realitatea dominaţiei mafiote a unei clici sângeroase.

Această revenire a tiraniei în Rusia, după intervalul înşelător de speranţe al anilor 90, trimite la vitalitatea modelului autocratic în Rusia veacurilor din urmă. Analiza lui Martin Sixsmith abandonează optimismul naiv, în favoarea lucidităţii duratei lungi. Ceea ce evoluează în Rusia, în varii forme istorice, este autocraţia, înţeleasă ca edificiu al puterii personale. Motivaţiile ideologice pot varia. Rămâne neschimbat răspunsul la întrebarea la cum se poate guverna Rusia. Iar calea care se desennează este aceeaşi de la Ivan cel Groaznic la Putin. O cale a centralizării şi tiraniei, a arbitrariului şi a reducerii locuitorilor Rusiei la condiţia de iobagi lipsiţi de putere. Ruşii nu au fost cu adevărat, în aceste cinci veacuri, cetăţeni. Unicul statut accesibil lor este cel de supuşi. Voinţa Ţarului este suverană şi ilimitată.

Argumentul autocratic este dublat de o practică politică ce modelează statul rus. În fapt, statul rus poartă un război continuu cu cei care îi sunt supuşi. Refuzul oricărei forme autentice de regim reprezentativ este esenţial la nivelul imaginarului imperial. Violenţa pătează istoria ţarilor ruşi. Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare şi Alexandru I sunt legaţi de această umbră a sângelui. Represiunea hrăneşte mişcarea subterană şi Rusia devine, la fine de secol XIX, un imens abator de asasinate. În termenii lui Richard Pipes, statul rus este conceput de la debuturile sale şi până acum ca o entitate patrimonială. Cei care îl conduc sunt stăpânii săi. Rusia este supusă acestei omnipotenţe legalizate.

Textele de reformă politică ruse comunică peste timp, sub semnul criticilor îndreptate împotriva statului arbitrar. Ambiţia lui Speranski, la debut de secolului XIX, este aceea de a împământeni în Rusia un tip de raportare întemeiat pe lege şi pe predicitibilitatea ei. Dezideratele sale sunt neîmplinite, două sute de ani mai târziu, în contextul unei Rusii putiniste care recurge la înscenări judiciare şi la execuţii de jurnalişti. Legea este irelevantă în Rusia, atunci, ca şi acum.

Statul rus este o imensă maşinărie ce se alimentează din opresiune. De la Decembrişti la Saharov, o lungă tradiţie de represiune marchează Rusia. Locul dizidenţilor şi al criticilor este în exilul siberian, în gulag sau în spitalele psihiatrice. Comunismul a rafinat, dialectic, acest potenţial de violenţă statală. URSS este, asemeni Rusiei lui Nicolae I, un bastion al tăcerii. Cultura rusă se organizează ca o linie de rezistenţă în faţa acestui asalt continuu. Umanismul rus, fragil şi asediat, există şi îşi are vocea sa, în secolul XX. El este umanismul lui Cehov şi Bulgakov, este umanismul Annei Ahmatova şi al lui Andrei Saharov, este setea de memorie a lui Varlam Şalamov şi Soljeniţîn. Pentru fiecare Fadeev amoral a trăit un Osip Mandelştam . Statul rus este un agent autocratic, implacabil în opera sa de intimidare şi de sufocare biroctatică şi poliţienească.

Regimul lui Putin este cel din urmă din această serie istorică a autocraţiei ruse. Agresivitatea sa externă este reflectarea ambiţiei interne de dominaţie absolută. Eşecul reformelor democratice a pregătit renaşterea monolitismului. Tragedia lui Boris Elţîn este primul act al ascensiunii lui Putin. Cronica lui Martin Sixsmith plasează în context genealogic acest regim tiranic. Sobră, pasionată şi precisă, ea devine o lectură obligatorie pe acest drum al analizei prezentului rus.