Până să ajungi cu mortul hurducat la cimitir, treceai prin faţa zecilor de case, mai mari sau mai mici, ale satului. Popa se oprea de câteva ori şi atunci, pe sub barba sa mirosind a ţuică de treizeci de grade, bocetele se înălţau spre cer cu şi mai mult patos. Babele satului se aruncau peste mort şi, cu mare grijă, îi netezeau pliurile giulgiului. De după vreo perdea albă ca pana de porumbel sacrificat, ochi curioşi priveau și evaluau cu de-amănuntul hainele, sicriul, coroanele. „De ce-ai murit, maică, de ce-ai murit? Tot pământul te plânge şi cerul te plânge, maică!” De sub sicriu, pânza albă se revărsa calm peste bocet. „E dantelă din cea fină, se vede clar, de la o poştă!” „De unde or fi avut atâţia bani, că p-ăştia îi ştie satul de pârliţi?!” „Vorba ceea, pârliţi, pârliţi, dar cu bani. Afaceri, din asta fac unii bani în ziua de azi…” „Şi lumânările sunt scumpe, aduse din străinătate. Nu curg, sunt colorate şi au miros de brad tânăr.”
Satul acela se mândrea cu longevitatea. Măriuţa Suliman atinsese vârsta de 110 ani şi încă muncea prin curte ori pe câmp, cu baticul strâns puternic în jurul urechilor. Lucra cât o ţineau puterile. Avea parceluţa ei cu roşii, cartofi, castraveţi, ceapă, usturoi. Avea şi două găini. Seara îşi turna, într-un păhărel de lut, vin bun, de casă. „Ăsta-i medicament curat! Arde tot ce-i rău în om…” Dimineaţa, pe stomacul gol, mânca un măr. Sau orice alt fruct de sezon: prune, gutui, struguri, pere, căpşuni. Până la ora unu, indiferent de anotimp, vă asigur că nu mai punea nimic în gură. Se zvonea că amant îi fusese, cu câţiva ani buni în urmă, preotul Sile Imaculatu. (Acesta îşi ţinea slujbele la biserica dintr-un sat vecin, catolică. Nemţii veneau cu ore bune înainte de începerea slujbei pentru a-l vedea şi asculta pe Sile. Avea el un dar aparte de a se face înţeles de oameni. Şi, pe deasupra, cânta dumnezeieşte. Muierile leşinau la auzul vocii lui, lucru neortodox, de bună seamă, dar ţinut cu sfinţenie sub control.)
Când a murit biata Măriuța, ţiganii de la marginea satului, vreo şapte familii mari şi late, au ţinut morţiş să o aibă în casă înainte de înmormântare. Cică baba moartă avea puteri nebănuite şi, prin urmare, le-ar fi purtat noroc. Din cel ţigănesc. Care nu crapă-n zori, ci te călăuzeşte toată viaţa. Ţiganii au plătit, aşadar, gras şi au luat-o la ei pe babă, adică pe Măriuţa Suliman de 110 ani. Au pus-o la loc de cinste, în camera cea mai îngrijită, cu multe cuverturi înflorate, perne şi perdele de Istanbul. Într-o noapte, Măriuţa a scos un fel de icnet repetat. Toţi ţiganii s-au adunat ciorchine în jurul sicriului să vadă minunea. Credeau că Dumnezeu o va învia pe moartă. Nu a fost să fie aşa, dar tot satul zicea în cor că vrăjile ţiganilor nu o lasă pe babă să se odihnească în pace. „Ăştia îşi bat joc de sufletul omului! De Ţâmpu Ludovic, ţiganul ăl bătrân, se ştie că face vrăji puternice, din moşi strămoşi învăţate… Are vlagă nemaiaflată în privire, de-ţi poate face rău numai aşa, făr’ să bănuieşti, cu căutătura, da… Ochii ăia negri şi încodaţi te taie în bucăţi, atâta îs de pătrunzători…” Sătenii îl ocolesc, chiar şi cei din familie se tem de necuratul din el. De pildă, fata lui a mare s-a despărţit de bărbat din cauza vrăjilor. I-a scos în cale o altă muiere ginerului său şi i-a poruncit acesteia să-l ademenească prin orice mijloace. Fata lui, Eufrosina, a suferit mult, mai ales că ştia de unde i se trage năpasta. După un an şi-a dat sufletul. Apoi a zăcut mama ei, de supărare, vreo zece luni, apoi Gicuţă, băieţelul, a fost doborât de un fulger. Da, pe când culegea prune, în livada din spatele casei. Nici măcar nu a simţit, că fulgerul a venit ca fulgerul, de unde te aştepţi mai puţin, a venit şi l-a luat. Avea zece ani, sărmanul.
Figura Măriuţei Suliman a defilat o vreme prin faţa ochilor mei lăuntrici. Copiii îşi băteau joc de făptura ei, mai ales în ultimele luni. Corpul uscăţiv degaja un miros de mormânt. Miros de dincolo de lumea asta blestemată. Miros de naftalină, tămâie, lemn de stejar, lemn greu din care se fac sicriele. Cutii care susţin fiinţa o vreme, în bezna premergătoare intrării în neant. Bătrânii îşi pregăteau meticulos moartea. Hainele negre, neapărat negre, se cumpărau cu mulţi ani înaintea evenimentului. Lumânările, prosoapele, de asemenea. Bătrânii aşteptau translucizi, din ce în ce mai nepământeni, ziua în care moartea i-ar fi bătut pe umăr ca un vechi amic întors de pe front. „Ia-ţi toaleta de gală şi hai la bal, hai să bem un pahar din cel mai delicios vin. Vinul veşniciei, babo!”
