Interviu Neagu DJUVARA: „Te naşti cu darul de povestitor sau nu. Asta nu se învaţă”

Cristian Pătrăşconiu.:De ce vă spuneţi Moş Neagu? Şi de când?

Neagu Djuvara: Asta o spun în glumă, pentru că mă distrează faptul că pe româneşte Moş Neagu e un cuvânt întreg, şi moş, în multe regiuni, mai cu seamă în Moldova, este unchi. Deci eu pot să fiu numit de rude mai tinere şi mai îndepărtate Moş Neagu şi iese „Moşneagu“. Deci, semnez anumite scrisori „Moş Neagu“. Revin puţin la sfârşitul serviciului meu militar. Întâmplător m-am hotărât, căci mi s-a spus că există un concurs, pentru Ministerul de Externe. Eu nu am avut vocaţie de diplomaţie deloc. Fusesem dezgustat de diplomaţie tocmai de membrii familiei mele care făcuseră parte din această mare instituţie. Bunicul meu fusese diplomat de carieră, la fel fratele tatei, Radu Djuvara, fratele bunicului fusese ministru de externe, alţi veri de-ai noştri fuseseră consilieri juridici, deci am trăit de mic copil în atmosfera de minister de externe. Dar totdeauna mi s-a spus să nu mă bag în diplomaţie, căci la posturile interesante nu se trimit decât politicieni, diplomatul de carieră foarte rar apuca un post din marile ţări. Am intrat însă într-un fel de disperare pentru că vedeam că se termină războiul şi mi-am spus că după război, probabil, o să se reducă mica moşie pe care contam ca să mai fac studii de istorie.

Hai să intru în diplomaţie, şi am intrat întâmplător! Şi acolo am avut pe omul care m-a însemnat cel mai mult în viaţa mea – Victor Rădulescu-Pogoneanu, noi îl numeam Piki Pogoneanu, care era subdirectorul cifrului şi al cabinetului, un om absolutamente remarcabil şi care la 34 de ani avea o autoritate şi o inteligenţă absolut extraordinare. Sunt convins că el se credea viitorul Titulescu al României. Bineînţeles, a avut o atitudine la procesul Maniu. Toţi cei care au fost martori au zis că a fost absolut cel mai curajos, cel care îi ataca pe judecători ş.a.m.d. Bineînţeles ca i s-au dat 25 de ani de închisoare, era deja paralatic, umbla în două cârje. Şi, cu toată boala progresivă pe care o avea la coloana vertebrală, el a stat 15 ani până să moară în închisoare. Or, el era omul care m-a convins că, vorba lui Churchill, parlamentarismul, cu regimul partidelor, e deplorabil, detestabil, dar e cel mai puţin rău din câte există. Şi de atunci sunt absolut convins de acest lucru.

Pe de altă parte, familia mea de 150 de ani era liberală, deci în mod absolut firesc m-am înscris în Partidul Liberal, în ’90, când m-am întors în ţară.

C.P.: De la cine aţi învăţat să povestiţi? Cum aţi învăţat să povestiţi?

N.D.: Eu cred că asta nu se învaţă. Nuuu, asta nu se învaţă, te naşti cu darul de povestitor sau nu. Sau, de pildă, dragostea pe care o poţi avea cu anumiţi autori – întâmplarea că Ion Ghica era unchiul mamei mele, deci am avut o simpatie pentru el şi când i-am citit scrisorile către Vasile Alecsandri, am rămas absolut entuziast când povestea una alta, deşi el a fost oarecum un fel de maestru mort de mult, dar care mă inspira. Pe urmă, şi din literatura franceză, cei care povestesc frumos, cum e Guy de Maupassant sau Alphonse Daudet, sunt dintre autori pe care i-am interiorizat, instructiv.

C.P.: Pe care i-aţi făcut carne, nu doar cămaşă…

N.D.: Da, da. Să ştii să spui un lucru, să-l rezumi în aşa fel încât să pătrundă la celălalt cu dramatism.

C.P.: În măsura în care putem vorbi de un stil Neagu Djuvara, ce anume consideraţi că e definitoriu pentru acest stil? Stil inclusiv de a povesti, de a scrie istoria, de a înţelege istoria până la urmă.

N.D.: Dacă e vorba să îmi dau eu însumi note, ca să spun aşa, prima notă pe care o reclam e că nu mă dau în lături de la nimic – adică un fel de reticenţă pe care o au istoricii noştri chiar şi cei mai mari, şi asta de 150 de ani, de a spune anumite lucruri care li se par că nu sunt favorabile imaginii României, ăsta e un lucru pe care îl recuz absolut. Adică eu, dacă consider cutare lucru ca fiind adevărul istoric, ca fiind realitatea aşa cum s-a întâmplat, o spun categoric, chiar dacă în ochii publicului e oarecum nefavorabil. Dar să vă mai spun ceva. Cum poţi tu să ştii astăzi în anul 2010 că un anume lucru este favorabil imaginii României? Acelaşi lucru peste 20–50 de ani va fi văzut cu alţi ochi. Pentru mine, regula numărul unu e că nu există nimic care să nu merite să fie spus. În al doilea rând, cred că succesul pe care l-am avut ca profesor vine de la faptul că nu vorbesc absolut deloc în limba de lemn. Adică în felul clasic, academic, de a vorbi.

Nu! Eu vorbesc lucrurile cele mai serioase, şi chiar cele mai profunde, în limbajul de fiecare zi. Asta e foarte important. Sinceritatea şi limbajul direct, limbajul natural, firesc, de toate zilele! ªi asta place tineretului.

C.P.: Există reţete pentru farmecul dumneavoastră? Lucraţi după o reţetă sau pur şi simplu sunteţi…

N.D.: Nu. Aşa este de la Dumnezeu citire. Eu nu mă studiez, nu sunt actorul de teatru. Nu sunt actor. Cu toate că îmi place teatrul şi am şi făcut teatru. Îmi place să mă pun în pielea altuia, asta e clar. Dar asta totuşi e o dovadă că nu sunt împăunat de persoana mea, că mi-e indiferent să mă bag în pielea lui cutare Tartuffe sau mai ştiu eu cine din piesele de teatru.

Notă: fragment din dialogul pe care domnul Neagu Djuvara l-a avut cu Cristian Pătrăşconiu; interviul a fost inclus în volumul “Repere intelectuale ale dreptei româneşti”, Humanitas, 2010