Ezra Pound ca subiect de meditaţie

Monumentalul volum Ezra Pound. Poezii 1908-1920, Opere I, în remarcabilele traduceri ale lui Mircea Ivãnescu şi Radu Vancu, ediţie îngrijitã de Horia Roman Patapievici şi apãrutã la Editura Humanitas în 2015, este un eveniment cultural în premierã la noi cãci scoate din uitare şi însufleţeşte personalitatea genialã a unui artist care a marcat în mod esenţial debutul modernismului european, dându-i o strãlucire dramaticã.
Horia Roman Patapievici îi dedicã lui Pound un pasionant studiu introductiv, a cãrui amploare, atât ca dimensiune (200 pagini) cât şi ca orizont de cuprindere tematicã, echivaleazã cu o carte în sine. Îngrijirea ediţiei se desfãşoarã pe cinci paliere şi anume: în selecţia textelor lirice, în recompunerea cronologiei vieţii artistului, în explorarea gândirii sale poetice, apreciatã ca iniţiatoare a modernismului, în comentariile fãcute fiecãrui poem în parte (143 pagini) şi în punerea la dispoziţia cititorilor a unei bogate bibliografii ce include operele de referinţã, aparatul critic consultat şi o listã a traducerilor româneşti din creaţia autorului.
Spre deosebire de alţi exegeţi, Horia Roman Patapievici se apleacã asupra lui Pound cu fervoarea celui care şi-a descoperit în acesta eroul predilect şi de aceea, punându-se în postura unui cavaler de sorginte donquijotescã, e gata sã îl slujeascã şi sã îl apere pânã în pânzele albe. În acelaşi timp, atitudinea constant defensivã e dublatã de fiorul reflexiv al contemplaţiei care tinde sã facã din scriitorul ales un fascinant subiect de meditaţie.
Prima parte a studiului, dedicatã cronologiei vieţii lui Pound, constituie, în opinia mea, un exerciţiu spiritual pe parcursul cãruia autorul ne invitã sã urmãrim mãrirea şi decãderea unei splendori intelectuale, de la afirmarea plenarã pînã la negarea sa de sine. Portretul artistului, dedus din suportul documentar al anilor care i-au compus viaţa, din propriile mãrturii şi cãrţi, din evocãrile şi comentariile contemporanilor lui, este cel al unui erou tragic, deopotrivã adorat şi detestat pentru umorile ideaţiei lui debordante întoarsã spre sfârşit ca un bumerang împotriva propriei fiinţe. Liniaritatea destinului, sugeratã de cronologie, se complicã arborescent prin comentariile inspirate, prin cugetãrile filozofice şi mai ales prin excursurile criticului care îşi propun sã îi edifice pe cititorii lui Pound în cel puţin patru direcţii legate de: a) influenţele formative (vezi şi “Excurs privind China lui Pound – Noua Grecie”), b) necesitãţile explicative (vezi şi “Excurs privind catastrofa de civilizaţie”), c) imperativul justificativ, resimţit de exegetul dornic sã facã “suportabile excentricitãţile” eroului sãu (vezi şi “Un excurs privitor la progresismul interbelic şi fascismul italian”) şi d) demersul speculativ, dedicat interpretãrii poemelor (vezi şi “Excurs asupra metodei Cantos-urilor”).
La tinereţe, Pound a apãrut contemporanilor sãi drept “fenomenul cel mai inteligent şi mai inexplicabil” cu care s-au confruntat vreodatã [William Carlos Williams]. “Ai fi dansat cu el pentru ce-ar fi putut spune” [Hilda Doolittle]. Descris în materie de cuceriri drept “nomad sentimental”, Pound nu era “un afemeiat ci un senzitiv“, iar scandalurile care i-au tulburat în permanenţã existenţa s-au datorat faptului cã era “un rebel împotriva tuturor convenţiilor, în afara judecãţii sãnãtoase”, având “ceva de drac şi de spiriduş zdravãn”[F.S.Flint]. Oscilând între America, Europa şi Orient, în expediţiile lui culturale, artistul a întins punţi între diversele spaţii cercetate, unindu-le într-o viziune de ansamblu pe cât de originalã pe atât de inovatoare. Interesant în aceastã primã parte a studiului este felul în care autorul opune amãnuntului biografic şi bizareriilor de comportament – “detaliul luminos”, la care nãzuia brilianta minte a personajului. Se ajunge astfel la juxtapunerea vremelnicului, rezultat din variatele episoade ale unei sorţi ieşite din comun, cu aspiraţia de “reînnoire a vechiului prin reînnoirea de sine”, având ca ţintã intrarea spiritului artist într-un prezent al valorilor eterne.
Imagismul şi mai apoi vorticismul, curente ale cãror iniţiator, teoretician şi practician a fost Pound, apar, în sublinierile prezentatorului, drept tentative de reîmprospãtare a limbajului literar în sens renascentist, de recuperare de cãtre prezent a ceea ce poate fi viabil din trecut. Exegetul expune succinct teza creatorului american, dupã care Renaşterea e apreciatã aici drept o “tehnicã mentalã şi poeticã”, prin care se reuşeşte “aducerea la viaţã a vocilor moarte şi amuţite”. Pe de altã parte, în afirmaţiile lui Pound cã “Pacea vine din comunicare” şi cã “un mare artist creeazã mijloace de comunicare”, Horia Roman Patapievici îşi regãseşte propriul crez şi argument pentru pledoaria sa privind cultivarea schimbului liber de idei şi a dialogului ca armã împotriva închistãrii, a prejudecãţilor, a provincialismului în gândire şi a terorismului izvorât din aroganta suficienţã de sine.
Renaşterea de la 1910, care a fãcut posibilã apariţia modernismului european, s-a evidenţiat prin efervescenţa ideilor înnoitoare şi a experimentelor literare, emulate de apartenenţa artiştilor, fie ei francezi, englezi, italieni sau americani, la anume grupãri şi cercuri intelectuale cu marcate afinitãţi elective. A fost o epocã la care exegetul se întoarce cu nostalgie, tocmai pentru cã în acei ani premergãtori marilor rãzboaie mondiale, i se pare cã descoperã pierduta bucurie a comunicãrii creatoare între minţile luminate ale Europei de atunci.
În “Excurs privitor la progresismul interbelic şi fascismul italian”, autorul studiului face precizarea cã Pound a aderat la o mişcare ce îşi propusese iniţial sã lupte împotriva “lipsei de democraţie popularã a democraţiilor liberale”. El evidenţiazã faptul cã artistul american “a devenit fascist într-un moment în care progresiştii ezitau încã între fascism şi comunism”. În continuare se avanseazã ideea cã “în anii 30, progresiştii au ales comunismul ca angajament politic” şi, câştigând “rãzboiul cultural”, au “impus punctul de vedere cã fascismul este fundamental de dreapta, naţionalist, rasist şi intrinsec antisemit”. Urmeazã apoi o observaţie foarte interesantã, la care meritã sã meditãm: “Dacã Pound ar fi ales comunismul şi ar fi rãmas la fel de antisemit pe cât a fost, nu am fi avut azi un caz Pound (aşa cum nu avem un caz în privinţa antisemitismului lui Stalin ori al scriitorilor comunişti şi antisemiţi)”. Exegetul nu încearcã sã diminueze erorile politice ale lui Pound care, dupã asasinarea lui Mussolini, aveau sã-i atragã condamnarea şi lunga detenţie, dar ţine sã le explice cauzele. Astfel, aversiunea faţã de “cãmãtãrie şi de valuta manipulatã de guvernele liberale”, l-au îndemnat în mod greşit sã facã elogiul dictaturii, confundând fascismul “cu un regim al libertãţii”. Cel mai tulburãtor rãmâne faptul cã, dupã ce a fost în sfârşit eliberat din închisoare şi i s-a retras acuzaţia de înaltã trãdare, Pound s-a autocondamnat, închizându-se în tãcere iar în rarele momente când a mai vorbit, a declarat printre altele: “Eroare e în tot ce am fãcut…am fost în eroare… mi-am pierdut capul într-o furtunã”.
Cutremurãtoarelor particularitãţi ale existenţei lui Pound, Horia Roman Patapievici le opune constant magnitudinea geniului care, în opinia sa, se înscrie într-o continuitate aseendentã cu marii poeţi epici Homer, Vergiliu şi Dante. Din admirabilul “Excurs asupra metodei Cantos-urilor” spicuiesc în acest sens câteva citate memorabilede. Iatã: “Epica lui Dante e fãcutã din lumina viitorului, aşa cum epica lui Homer era fãcutã din aurul prezentului…Pound era obsedat de Dante, aşa cum Dante fusese obsedat de Vergiliu, iar Vergiliu de Homer. Ca sã înţelegem inovaţia lui Pound, trebuie sã înţelegem…şi ce auzeau poeţii epici. Homer auzea doar limba în care trãia: greaca…Vergiliu auzea vocea limbii greceşti, dar trãia în vocea limbii latine; de aceea, spre deosebire de Homer, el visa într-o limbã şi trãia în alta… Epica lui Dante nu viseazã într-o singurã limbã…ci în douã: latinã şi provensalã…Dante şi Vergiliu sunt ca Malher şi Bach…Pound aude greaca lui Homer şi latina lui Vergiliu, şi latina lui Andreas Divus traducând greaca lui Homer, şi anglo-saxona care aduce o tradiţie epicã non-clasicã şi ideogramele chineze, care aduc un mod de a reda realitatea…realist şi concret…Sângele cu care se hrãnesc spectrele aduse la viaţã de Pound este sunetul limbii, frazarea, cantitatea sonorã, sistemul nervos format din pronunţie, întinderea auditivã şi ritmica limbii…Personajele lui sunt ‘detalii luminoase’ care se aud”. Excursul se încheie cu revelaţia cã: “Epica lui Pound nu încorporeazã sensul: ea sperã, cum sperã toţi modernii, sã îl poatã crea fãrã ajutorul lui Dumnezeu. Dar credinţa lumii lui Dante a devenit îndoiala lumii lui Pound”.
Dacã în prima parte a studiului, autorul parcurge etapele unui exerciţiu spiritual având ca subiect de meditaţie drama artistului capturat în final de tãcere, în partea a doua, intitulatã “Introducere în modernismul lui Pound. Modernismul ca Renaştere”, atenţia lui pãrãseşte coordonatele temporale ale vieţii personajului pentru a se concentra cu predilecţie asupra conceptului platonic de “prezent etern”. Aici exegetul îşi face din Pound un stindard pentru propria sa nãzuinţã de a salva de la pieire trecutul şi de a-l decanta prin alchimia modernistã, astfel încât sã poatã investi cu nemurire clipa de faţã. Pentru a atinge acest deziderat, Horia Roman Patapievici recompune din “textele arheologice” ale lui Pound (scrierile dedicate literaturilor romanice, poeziei trubadurilor, poeziei chineze şi traducerilor din provensalã, italianã şi chinezã) filozofia modernismului, explicând şi punând în armonie teoria cu poezia scriitorului. Asistãm la o incitantã subiectivizare a curentului literar al cãrui inventator, simptom şi diagnostic devine Pound, iar nu T.S. Eliot care, mai articulat filozofic decât confratele sãu, i-a preluat şi prelucrat în stil propriu ideile şi tezele, deposedându-l de succesul cuvenit.
Originalitatea acestui demers în identificarea modernismului poundian constã în descoperirea continuitãţii acestui curent care “ nu începe cu o revoluţie” ci cu “redefinirea a douã idei tradiţionale” referitoare la: potenţialul energetic al tradiţiei ca depozitarã a frumuseţii şi la renaştere. În “Excurs privitor la mecanismul modernului’”, se aratã cã “ideea renaşterii a cuplat douã mecanisme mentale: ruptura faţã de epoca imediat precedentã şi valorizarea prezentului prin readucerea în actualitate a ceva ce, într-un trecut îndepãrtat, reprezentase forma deplinã a unei valori”. Ca şi Guy Davenport, exegetul susţine astfel teza cã “modernismul s-a nãscut nu ca o teorie a revoluţiei ci ca o teorie a renaşterii”. Pentru Pound, renaşterea reprezintã “un act reuşit de trezire la viaţã a morţilor” şi se poate înfãptui pe douã cãi: prin “metoda imaginii” (se insistã aici asupra naturii numinoase a imaginii precum şi asupra imaginii ca forţã radiantã şi vortex absorbant) şi prin “metoda regresiei la arhaic” (dupã tehnica “fântânilor puse în abis”).
În celãlalt excurs dedicat Renaşterii, autorul studiului opereazã disocierea între modernismul lui Pound, care este “gnostic şi platonic”, în aspiraţia dobândirii prezentului etern prin mecanismele culturale ale reînvierii vocilor moarte”, şi avangardismul lui Marcel Iancu, apreciat ca un curent literar de rupturã definitivã cu tradiţia, deci demolator şi cinic. Horia Roman Patapievici subliniazã cã modernismul de tip poundian pleacã de la nevoia artistului de a compensa parţial “Marea pierdere” a materiei din care era fãcut Paradisul lui Dante, dãruit “cu toate atributele luminii, splendorii şi energiei radiante”. Pentru aceasta, Pound propune o “tehnicã de citire a trecutului, orientatã de exigenţa descoperirii ‘detaliului luminos’, a eternitãţii care stã peste om în anumite momente”. Meditaţia exegetului se încheie cu constatarea cumva revigorantã cã modernismul de acest tip e încã viu, trãim şi gândim încã în coordonatele sale, avându-l pe Pound drept cãlãuzã. Pe de altã parte, stimulat de neliniştile eroului lui, autorul contemplã multitudinea întrebãrilor legate de virtualitãţile prezentului, îndemnându-ne sã gãsim rãspunsuri în fragmentele de eternitate aflate în poemele lui Pound.
Ultima parte a contribuţiei exegetului din acest volum reuneşte Comentariile sale la înţelegerea mai bunã a poemelor scrise între anii 1908-1920. Revenirea la particulare se situeazã în simetrie cu cronologia vieţii artistului, desfãşuratã pe anii-capitole, cu acelaşi balans între amãnuntul bio-bibliografic al ficãrui poem şi înclinaţia lui Horia Roman Patapievici spre visare, spre interpretarea speculativã şi filozoficã a textelor. De pildã, în comentariul textului “Omagiu lui Sextus Properţiu”, care îi prilejuieşte ample digresiuni asupra receptãrii poemului în epocã dar şi mai târziu, precum şi cugetãri asupra traducerii în viziunea lui Pound, întâlnim la un moment dat şi o secvenţã intitulatã “Sfaturi de lecturã pentru acest poem”, unde cititorul este îndemnat sã se lase condus “în primul rând de poezie şi în al doilea rând de cunoaşterea referinţelor de detaliu”, sã se pãtrundã de “farmecul acestei incredibil de carnale texturi poetice. ‘Omagiu lui Sextus Properţiu’ este un poem jucãuş, obraznic, persiflant, amuzant, dar în fond tragic; cãci moartea dincolo de hazul nostru nebun, este peste tot şi la orice capãt”.
Contribuţia lui Horia Roman Patapievici la reînvierea lui Pound este esenţialã. Structuratã în trei pãrţi, ea cuprinde o meditaţie înfioratã asupra sorţii scriitorului şi a operei sale; o captivantã incursiune în gândirea lui Pound vãzutã ca o fereastrã spre modernism şi spre prezentul etern ca ideal în artã; o descindere impresionant de documentatã în poemele din volum, având ca ţintã descoperirea în ele a “detaliului luminos” dãinuitor.