Între mărcile succesului trebuie menţionată, pe lângă volumele şi discurile omagiale, fixarea unei plăci cu numele lui Cohen la intrarea în Hotelul Chelsea, din New York. Era un elogiu adus anilor zbuciumaţ i ai începutului, dar şi faptului că printre celebrităţile care beneficiau de gratitudinea proprietarilor – scriitorii Dylan Thomas, Arthur Miller, Brendan Behan, Thomas Wolfe – doar el dedicase un cântec hotelului şi memorabilei întâlniri întâmplă toare (dar cu consecinţe sexuale) cu Janis Joplin. Iar între mărcile scandalului din această perioadă sunt de reţinut protestele şi atacurile provocate de ideea donării banilor rezultaţi din concertele în Israel – cam două milioane de dolari – unor organizaţii caritabile atât evreieşti, cât şi palestiniene.
O sursă de iritare a constituit-o pentru artist reeditarea vechilor discuri. Conform obiceiului industriei muzicale, fiecare album includea piese inedite ori variante necunoscute ale cântecelor deja clasicizate. Drept urmare, s-a opus continuării proiectului, nemulţumit că prin adăugirile (bine intenţionate, de altfel) îşi vedea alterate intenţiile originale. În schimb, l-au bucurat cele două apariţii video, concertul de la O2 Arena, Live in London, şi scoaterea la lumină a „performance”-ului din Insula Wight, din 1970, ce conţinea o serie de înregistrări inedite (Live at the Isle of Wight 1970). Acesta din urmă fusese captat video într-o dimineaţă ploioasă, în faţa a şase sute de mii de spectatori. În ciuda locului nepotrivit şi a vremii duşmănoase, muzica nu şi-a pierdut nici caracterul intim şi nici delicateţea.
Ar mai trebui menţionată onoarea de a i se fi acordat, în ianuarie 2010, un Premiu Grammy pentru întreaga activitate. În scurta lui cuvântare, încheiată cu citarea versurilor cântecului Tower of Song, s-a confesat în stilul deja clasicizat, amestec de umor, ironie şi vag sarcasm: „Nu m-am gândit niciodată că voi primi un Premiu Grammy. La drept vorbind, am fost întotdeauna mişcat de sfiala lor în faţa creaţiei mele.” La scurtă vreme, a suferit un accident la spate. Urma să reînceapă seria concertelor, dar a fost obligat să le amâne cu şase luni. Iar în acest timp, ce putea face altceva decât să înregistreze albumul atât de multă vreme amânat?
Acestea sunt împrejurările care au pregătit revenirea lui Cohen cu un material discografic nou, pe care nu-l anunţa nimic din activitatea exclusiv concertistică a ultimilor doi ani. Până atunci, o antologie a celor mai bune momente din concertele recente, Songs from the Road, a apărut atât ca CD, cât şi ca DVD, cunoscând un succes enorm, plasându-se pe primele locuri la vânzări în douăsprezece ţări. Avea toate motivele să se gândească bucuros la succesele recente. Între altele, pentru că pe parcursul lor şi-a reîntâlnit vechile iubite, pe Joni Mitchell, Dominique Isserman şi Rebecca de Mornay. Nu şi pe Marianne Ihlen. Aceasta a participat la concertul de la Oslo, dar n-a încercat să-l întâlnească în culise: „Ştiu că e ocupat şi nu vreau să-l deranjez. Cred însă că are să-şi dea seama că sunt aici.”
Odată încheiată seria concertelor – provocată de trădarea secretarei lui, Kelley Lynch, care l-a obligat să pornească la drum pentru a reface enormele pierderi financiare –, nu i-a mai rămas decât să reia proiectul care părea să se întrupeze în 2007. Între timp, a devenit laureatul altui premiu important, Glenn Gould Prize. Cohen îl cunoscuse pe marele pianist, cu doi ani mai în vârstă decât el, şi canadian pe deasupra. Revista „Esquire” îi ceruse, în anii ’60, să facă un interviu. Cuvintele lui Gould l-au fermecat într-atât, încât a uitat să-şi ia notiţe, convins fiind că înregistrase totul în minte. Când a ajuns acasă, a constatat că nu-şi mai aducea aminte nici măcar un singur cuvânt.
Noutatea adusă de munca la album constă în colaborarea cu Patrick Leonard. Acesta era un pianist şi compozitor care lucrase, între alţii, cu Madonna, la marile ei hituri La Isla Bonita şi Like a Prayer, şi devenise producătorul celui de-al patrulea disc al lui Adam Cohen. În ciuda încercărilor acestuia de a-şi croi un drum propriu, finalmente, în preajma împlinirii a patruzeci de ani, şi-a recunoscut datoriile morale şi muzicale faţă de ilustrul său tată. În paranteză fie spus, copiii săi îi deschiseseră, prin relaţiile proprii, drumul spre noua generaţie de cântăreţi şi compozitori – de la Martha şi Rufus Wainwright, la Teddy Thomson şi Antony Hegarty. Legăturile dintre ei erau atât de apropiate, încât Lorca, fiica lui Cohen, a devenit „mamasurogat” a copilului conceput cu Rufus.
Astfel încât patru dintre cântecele albumului Old Ideas sunt fie compuse, produse, aranjate ori programate de către Patrick Leonard (Going Home, Show Me the Place, Anyhow şi Come Healing). Despre încheierea albumului s-a aflat în august 2011, pe când Cohen se pregătea de lansarea unei antologii a cântecelor sale, The Very Best of Leonard Cohen, pe care le alesese singur (din cauza apariţiei setului de discuri apărute de-a lungul vremii de Columbia, antologia n-a mai fost scoasă pe piaţă). Atât producătorii de discuri, cât şi Cohen erau conştienţi de faptul că artistul atinsese culmea carierei şi că popularitatea trebuia răsplătită printr-o realizare nouă. Cohen vorbise chiar de „apropierea liniei de finiş”, ceea ce dădea un inevitabil aer testamentar tuturor lucrurilor de care se ocupa. Sumbra premoniţie era însă contrazisă de excelenta condiţie fizică şi psihică în care se afla.
Atmosfera discului te învăluie încă de la copertă. Aşezat pe un scaun de lemn vechi, cu vopseaua scorojită, Cohen ţine pe genunchi o carte. Deşi poartă ochelari de soare, e limpede că citeşte concentrat. Cântăreţul e îmbrăcat în costum negru, poartă pantofi, ciorapi şi o cravată, de asemenea de culoare închisă. Mai puternice însă decât imaginea lui Cohen sunt două umbre, negre şi clar conturate. Prima e proiecţia metamorfică a autorului, a doua, agresivă, ameninţătoare, îi aparţine celei care a făcut fotografia (asistenta lui Cohen). Numele cântăreţului se profilează puternic, din litere albe pe fond roşu intens. În schimb, titlul, plasat jos, oblic, în partea stângă a copertei, e aproape invizibil. Ezitarea, timorarea, timiditatea, politeţea excesivă se citesc atât în felul în care e gândit grafic veşmântul discului, cât şi în titlul ca atare.
Versurile din interior redau textele cântate, dar şi variante de lucru ale acestora, precum şi comentariile grafice ale autorului. Autoportrete, obiecte de uz casnic, un chip de fată, un nud de femeie sunt desenate în stilul schiţelor mai vechi ale lui Cohen. Acestea amintesc, la rândul lor, de unele încercări grafice de tinereţe ale lui Picasso. Selecţia cântecelor contrazice într-un fel conceptul de la care a pornit Cohen. În realitate, n-au fost reţinute dintre piesele inedite cântate în concertele din ultimii ani decât două: Darkness şi Lullaby. În schimb, a fost lăsat deoparte The Street, compus împreună cu Anjani Thomas (sub titlul A Street el va apărea pe albumul următor, Popular Problems, din 2014). O noutate o constituie şi revenirea lui Cohen la chitară, lăsând sectorul de clape în seama lui Neil Larsen.
Odată cu apariţia oficială a albumului, Cohen a scos, în 22 noiembrie 2011, şi un single, „Show Me the Place”. Alegerea pare nepotrivită pentru un cântec menit să tragă după el, prin intensa difuzare la radio, întregul disc. Piesa e o meditaţie religioasă, în egală măsură smerită şi senzuală. Cohen miza, însă, pe aşteptarea unora dintre ascultătorii care redescoperiseră cu enorm entuziasm variantele lui „Hallelujah” cântate de Jeff Buckley şi Susan Boyle. Şi a mizat bine. Câteva săptămâni mai târziu a publicat, ca pe un poem, textul lui Going Home, în numărul din 23 ianuarie al revistei „The New Yorker”. Viaţa publică a albumului începuse, aşadar, sub cele mai bune auspicii.
Articol publicat în versiune primă în revista România literară şi reprodus cu acordul autorului.
