Dialog exclusiv Lapunkt între Lucian BOIA şi Cristian Pătrăşconiu.
Nu erau, domnule Lucian Boia, lucrurile clare în privinţa comunismului? Inclusiv în privinţa comunismului românesc?
În istorie, eu cred că niciodată nu poţi să spui că lucrurile sînt clare. Sau întrutotul clare. Sau clare pînă la capăt. Istorie se gîndeşte, se scrie şi se reconstituie la nesfîrşit. Spre deosebire de istoria adevărată – care este una singură, care, de fapt, a fost, fiindcă ea NU mai este, istoriile pe care le construim noi, fie istorici, fie doar pasionaţi de istorie, reprezentările noastre ale istoriei sînt multiple. Aşa încît, orice restituire, orice reconstituire este cu totul legitim. Poţi, mereu, să priveşti din alt unghi, să vii cu alte perspective şi interpretări.
Sigur, cu privire la comunism, s-au scris deja cîteva cărţi semnificative; mă refer inclusiv la comunismul românesc. Le-am menţionat şi eu în eseul pe care acum îl propun publicului cititor. Însă ceea ce fac eu aici, în acest studiu cu privire la strania istorie a comunismului românesc, este istoria mea. Aceasta este selecţia pe care am făcut-o eu, dintr-o mulţime de fapte şi de evoluţii istorice şi, mai ales, din interpretările care li s-au dat acestora.
Sunt de acord cu dumneavoastră că sunt legimite multe interpretări cu privire la comunism – se subînţelege că şi în privinţa comunismului românesc -, dar unele lucruri sînt cît se poate de clare, cum să zic, foarte aproape de acele evenimente. Au o forţă teribilă a evidenţei, aşa-zicînd. Şi atunci, vin şi reformulez întrebarea precedentă: de ce nu sînt aşa de clare lucrurile în privinţa comunismului? De ce clarificările majore – care sînt de altfel uşor de observat şi de asumat, ca să zic aşa – nu sînt uşor de acceptat, nu fac masă critică?
Nimic în istorie nu va fi 100% clar. Nimic nu ajunge să fie întrutotul clarificat. Dar, în legătură cu problematica aceasta a comunismului, sîntem într-o fază în care claritatea este încă şi mai puţin la îndemînă. Mai întîi, în această direcţie, nu toate documentele sînt disponibile. Sau, dacă sînt destul de multe disponibile, nu au fost toate stoarse de informaţiile pe care le conţin şi, încă şi mai puţin, de sensurile acestor informaţii. Evenimentul major este încă prea recent, ca să spun aşa.Şi, pe de altă parte şi nu mai puţin important, istoria aceasta a comunismului fiind, cum spuneam, foarte recentă, depinde încă foarte mult de memoria oamenilor care au trăit-o. Şi, desigur, ea depinde şi de interpretările acestora – care sunt, inevitabil, subiective şi au o încărcătură afectivă foarte mare. Cred că, în măsura în care vorbim despre o absenţa a clarităţii, în aceste două direcţii trebuie să mergem cu precădere: în privinţa stadiului documentării a ceea ce a fost comunismul şi, pe de altă parte, poate că în şi mai mare măsură, în privinţa faptului că oamenii participă sufleteşte încă în prea mare măsură la ce s-a întîmplat atunci, în comunism. Într-un sens sau în altul, sîntem încă, aşa cred eu, prea legaţi de comunism. Oamenii au trăit comunismul, iar acesta a marcat teribil viaţa oamenilor. Nu poţi să ai o atitudine faţă de comunism aşa cum ai faţă de evenimente istorice de acum 200 sau 500 de ani. Nu! Comunismul a marcat foarte mult viaţa oamenilor; pe unii i-a scufundat, unora le-a distrus viaţa, pe alţii i-a ridicat. Aş putea spune că, la limită, nimeni nu poate judeca la modul rece, cu detaşare ce a fost comunismul – fiindcă l-am trăit şi ne-a marcat atît de puternic.
Mă bucur că aţi punctat această idee, a doua, a apropierii de ce s-a întîmplat, a componentei afectiv-subiective cînd e vorba să luăm în posesie sensul a ceea ce a fost relativ recent fiindcă îmi dă ocazia să nu fiu de acord cu dumneavoastră pînă la capăt. Şi o să scot în faţă un argument tare, zic eu: da, istoria – adică istoria comunismului – este încă „prea caldă”, dar nu la fel a fost ea şi atunci cînd s-a terminat nazismul? Or, în privinţa nazismului – naţional-socialism, să nu uităm; deci, rudă de sînge cu socialismul şi comunismul! -, lucrurile au fost rapid clare, rapid aşezate în adevărul lor înfiorător! Acolo, sabia adevărului a taiat imediat – şi necruţător! Acolo, în privinţa nazismului, şi imediat după prăbuşirea acestuia, lucrurile au fost foarte clare – inclusiv sub aspect moral!
Da. Acolo lucrurile s-au întîmplat altfel – şi fiindcă sau mai ales pentru că nazismul s-a prăbuşit altfel decît comunismul. Nazismul a pierdut pur şi simplu bătălia – şi bătălia Celui De-al Doilea Război Mondial, dar şi bătălia cu istoria.
Dar şi comunismul a pierdut bătălia cu istoria, a pierdut de fiecare dată bătălia cu istoria…
Comunismul a pierdut-o şi n-a pierdut-o…Sigur, a pierdut-o ca sistem. S-a prăbuşit ca sistem.
A pierdut peste tot – şi ca sistem, şi ca forţă a progresului, şi în privinţa idealurilor, şi faţă de ideea de umanitate, şi economic, şi filosofic. A pierdut peste tot!
Da. Ca tot ce vreţi! Dar, şi asta am scris într-un loc în eseul meu despre comunismul românesc, comunismul a pierdut partida, dar comuniştii au cîştigat-o. Fiindcă bună parte dintre elitele politico-economico-administrative, chiar şi după căderea comunismului, de acolo vin – din comunism. Acolo s-au născut, nu doar în sens biologic, acolo au dobîndit reflexele pe care le-au pus în act după 1989.
Care sînt, din unghiul dumneavoastră de vedere, ideile care capătă contur de unanimitate cu privire la comunism? Unde au făcut lucrurile masă critică în privinţa evaluării întru adevăr a comunismului?
Cred că există un consens sau cel puţin un consens aparent, mai ales după condamnarea comunismului, după acel Raport Final din decembrie 2006 citit în Parlamentul României, există, aşadar un consens cu privire la faptul că este greu astăzi să vorbeşti de bine despre comunism. Să vorbeşti de bine – aşa cum s-a întîmplat, mă gîndesc, în primele două decenii. Atunci, în aceste prime două decenii, erau oameni care vorbeau deschis de bine comunismul – şi nu mă gîndesc numai la Corneliu Vadim Tudor cînd spun aceasta. Eu cred că astăzi nu mai e cu putiinţă aşa ceva. Există o anume reţinere, o anumită jenă în a vorbi de bine comunismul; ceea ce nu înseamnă că oamenii chiar cred ce spun.
Vreţi să spuneţi că unii oameni nu cred, în mod obligatoriu, în democraţie, în opusul comunismului…
Da, s-au făcut de altfel şi sondaje – suficient de multe şi de semnificative. La întrebări punctuale, se vede o anume nostalgie, se vede foarte clar că unii oameni nu s-au desprins aproape deloc de acele vremuri. Cît priveşte această nostalgie, pînă la un punct ea este de înţeles. Din punctul de vedere al acelor oameni, comunismul nu a fost neapărat ceva rău. Şi pe noi, sigur că ne interesează tabloul mare al istoriei, dar ne interesează şi punctul de vedere al oamenilor. Nu înseamnă că trebuie să ne placă acest punct de vedere. Dar nici nu e bine să îl ignorăm. Şi datele pe care le avem, datele din sondajele pe care le invocam mai înainte, ne spun că pînă spre o jumătate din populaţia României nu are neapărat o părere rea despre comunism; ba chiar înclină să aibă mai curînd o părere bună. În ce mă priveşte, acesta este un fapt pe care eu îl constant şi nu o fac neapărat cu plăcere. Este departe de mine să împărtăşesc acest univers de valori în care cred cei care regretă comunismul; eu am o cultură solidă anticomunistă şi, în această privinţă, lucrurile au început foarte devreme, aş zice, încă de cînd m-am născut.
Dar acesta este adevărul despre comunism? Acest adevăr afectiv – cînd oamenii care astăzi îl regretă erau mai tineri, se îndrăgosteau, şamd.- este el adevărul despre comunism?
Bine, dar în istorie nu avem un singur adevăr. Şi nici un adevăr cu A mare.
Dar unele adevăruri sînt mai greu de negociat, în marja aceasta afectivă, decît altele. Unele adevăruri trec de o raportare subiectivă şi se impun. Nu?
Eu am spus – şi acesta cred că este marele meu adevăr cu privire la comunism – atunci cînd am discutat despre caracterul criminal al comunismului că a avut, de acord, un caracter criminal, dar şi un caracter modernizator. Or, este destul de greu să le îmbini, mai ales că acest aspect modernizator a fost foarte puternic afirmat – industrializare, urbanizare, alfabetizare.Problema este că acest proiect modernizator – despre care, sînt de acord, s-a vorbit mult şi în sens propagandistic – a eşuat pînă la urmă în mod lamentabil. A eşuat într-un mod copleşitor şi definitiv, chiar dacă, pe parcurs, el a înregistrat unele succes de etapă.
Ei, la această ambivalenţă – crimă şi caracter modernizator – eu am dat un răspuns parafrazînd pe Talleyrand. A fost un episod în Franţa în primii ani din vremea lui Napoleon şi de atunci ne-au rămas nişte vorbe celebre. Este vorba despre execrutarea unui duce din tabăra regalistă. Nu are rost să spun acum toată povestea. Dar de acolo ne-au rămas nişte vorba pe care eu le aplic, cu nu se poate mai potrivit în opinia mea, comunismului. Talleyrand a exclamat, la auzul acestei crime: „este mai mult decît o crimă, este o greşeală”. Ei bine, comunismul a fost, fără discuţie, criminal; dar, într-o mai mare măsură şi într-o manieră mai generală şi cu efecte foarte ample, a fost o greşeală, nu una oarecare, ci o greşeală imensă. Cu alte cuvinte, s-a mers pe un proiect utopic, unul care nu avea nici o şansă să te ducă undeva…
Să te ducă undeva, în bine! Căci, de dus, a dus – şi anume, ţara aceasta pe marginea părăpastiei!
Da, da . România a dus-o foarte aproape de ceea ce vedem astăzi că este Coreea de Nord. De altfel, comunismul a eşuat peste tot. Comunismul a eşuat lamentabil în faţa istoriei – dar acest fapt nu aveau de unde să îl ştie iniţial teoreticienii lui. El suna, cel puţin pentru unii, frumos. Adică, de ce proprietatea să fie privată şi să nu fie a tuturor – poate că va fi mai bine administrată, mai bine coordonată? De ce o asemenea inegalitatea între oameni? Nu e mai bine ca oamenii să fie egali sau, în orice caz, cu diferenţe rezonabile între ei, nu atît de mari? Lucrurile acestea – pe care eu le consider greşit abordate – se putea şi s-au susţinut teoretic şi, încă o dată, sunau frumos cîndva. Fapt este că, fără excepţie, cînd au fost puse în practică, au eşuat lamentabil.
Ei, dar începem cu asta o discuţie lungă. Fiincă, în ce spuneţi dvs mai înainte, atingeţi, aşa-zicînd, partea de basm a marxismului şi a socialismului şi a comunismului. Dar şi asta e o vrăjeală – că, la început, în teorie, marximul, comunismul sunau aşa frumos, „ca de basm”. Nu e chiar aşa. Mai precis: chiar şi acolo, în teoria de start, în programul de funcţionare, era plin sînge. Crima era, explicit, afirmată. Permiteţi-mi să citez. Din Marx: „cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”. Tot Marx: „odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştrii”; cred că sînteţi de acord cu mine că le-a reuşit de mine. Sau Leni: „Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentu exterminare socială””. Basm-basm, dar cu mult sînge pe pereţi!
Da. Nu e de negat acest aspect. Mă duc chiar şi mai în spate. Da – din start, la marxişti şi la comunişti, crima era prezentă. Dar, şi mai în spate – precedentul Revoluţiei Franceze. Aceasta este deseori invocată de clasicii marxismului. În sens de metodologie. Trebuie să distrugi pe cei pe care vrei să îi dai jos de la putere. Aşa spuneau şi cei de la Revoluţia franceză. Partea aceasa este, bineînţeles, asumată de marxişti, de comunişti. Dar ideea era aceasta nu va fi o perioadă de lungă durată – ci numai atît cît trebuie ca să distrugi, cu violenţă şi chiar cu sînge.
Un umanism criminal, nu?
Cînd îţi propui să distrugi, aşa cum face comunismul, nici nu poţi să o faci fără crimă. Nu le iau apărarea – dar dacă vrei să distrugi, dacă îţi propui asta, vei ajunge, cum s-a întîmplat cu socialiştii şi comuniştii, să omori. Aşa era „scirptul” acestei ideologii. După crimă, după anihilarea „clasei exploatatoare”, se va construi o societate egalitară, în care va domni armonia şi în care va fi bunăstare, fiecăruia după nevoie. Acesta era scenariul!
Ei, şi atunci cum se face că, peste tot, după ce au distrus, cu sînge, cu sute de mii, milioane de oameni ucişi ca la abator, cum se face că acea bunăstare nu a mai venit, că ideea de armonie era la antipodul ideii de comunism?
Nu putea să vină. Nici armonia, nici bunăstarea. Nu avea cum! Comunismul, aşa cum este el pe hîrtie, nu se poate construi.
Dar v-am citat mai înainte: şi pe hîrtie, la Părinţii Fondatori, era criminal. În sensul acesta, comunismul s-a construit! Comunismul din cărţi este totuna cu cel din realitate: ipocrit la modul profund, criminal în fond şi în fapt!
Mai puţin partea de „basm” de acolo, din cărţi. Comunismul este o utopie – şi atunci cînd vrei să pui în practică o utopie, rămîi, de fapt, cu ceea ce am rămas de pe urma comunismului: cu acest aparat de oprimare. Este de-a dreptul ironic: în teorie, mergeai spre desfiinţarea constrîngătoare, a instituţiilor represive, a statului chiar – comunismul erau transnaţional, repet, în teorie -, iar în practică nu scădeai forţa tututor acestora, ci o creşteai. Crescînd statul, crescînd presiunea şi instituţiile de forţă, de coerciţie. Mergeai spre desfiinţarea statului prin consolidarea statului! În absenţa posibilităţii de a-şi îndeplini programul anunţat, comunismul a ale calea supravieţuierii: aşa cum ştim, prin eşec repetat, prin crimă!
„Strania istorie a comunismului românesc” – eseul dvs recentissim despre comunism – poate fi citită şi ca o aplicaţie a teoriei pe care aţi formulat-o în „De ce e România altfel”. Eu cred că este o lectură cît se poate de legitimă în această direcţie. Întrebare: de ce e comunismul românesc ALTFEL?
Sigur, dacă România e altfel, atunci şi comunismul românesc nu poate să fie decît aşa: altfel. Era, prin urmare, cît se poate de firesc ca şi comunismul românesc să prezinte trăsături deosebitoare faţă de alte variante de comunism.
Venea, cum să zic, metaforic vorbind, din ADN-ul ţării noastre. Ca un fel de consecinţă logică…
Nu. Venea din stările sociale şi culturale ale ţării. Nu aş folosi termenul de „ADN” – ne putem duce, şi ar fi prea departe, cu gîndul la ceva înnăscut, permament. Nu e nici, în istorie, de acest fel – înnăscut şi permanent. Însă există stările pe care le-a imprimat istorie în societatea, cultura şi mentalitatea unei ţări.
Şi atunci, ca să desfac întrebarea anterioară: în premisele sale, ce a fost fundamental ALTFEL în comunismul românesc?
De la bun început, comunismul românesc a fost altfel prin aceea că avea o foarte slabă implantarea în societatea românească. Din toate ţările unde s-a instaurat comunismul, România era ţara cea mai puţin pregătită pentru comunism. Comunştii ocupau o poziţie cu totul marginală, la început. Erau, aşa-zicînd, la marginea marginii societăţii. Asta fiindcă România era o ţară predominant rurală, iar ţăranii nu aveau o înclinare spre soluţii din astea colectiviste – mai degrabă, îi interesa proprietatea, mare, mică, cum era ea. Şi tocmai avusese loc şi reforma agrară atunci. Muncitorii industriali – de aici, de regulă, se recrutau cei mai mulţi adepţi ai comunismului – de la noi erau relativi puţini. Iar cei care erau, din cei care înclină spre comunism, sînt foarte mulţi minoritari, ne-români. Cînd spunem asta astăzi, cineva poate replica – da, dar şi ei aparţin naţiunii române. De acord; dar, să nu uităm că sîntem imediat după unirea din 1918. Or, atunci oamenii aceştia nu era percepuţi chiar ca fiind români; erau abia invitaţi să facă parte din naţiunea română. Erau abia la începutul unui eventual proces de integrare în societatea românească, iar unii dintre ei nu se consideră defel români. Nu cred că o să ne spună nimeni cu multă convingere că, în perioada interbelică, ungurii mor de dragul ţării româneşti. Sau bulgarii din Cadrilater, sau ruşii şi ucrainienii din Basarabia.
Aşadar, comunismul a cîştigat teren – atît cît a cîştigat, nu prea mult – la început mai mult printre minoritarii proaspăt unificatei naţiuni române.
Şi mai apoi, în punerea în act a comunismului, ce a fost ALTFEL la noi?
Cred că a fost o presiune extraordinară, ca pe peste tot, dar la noi în şi mai mare măsură, pentru a se lichida acest decalaj. Acest defazaj. Plus că România era o ţară învinsă – şi atunci presiunea sovietică a fost mult mai mare. Odată instaurat la putere comunismul, păturile de jos – mai degrabă lipsite de cultură – au putut fi manevrate, au putut fi manipulate. Neştiinţa de carte era foarte pronunţată şi a fost un sol foarte fertil pentru a prinde comunismul. Erau foarte mulţi oameni foarte săraci – şi needucaţi. Şi atunci comunismul a prins foarte bine. Fiindcă, am spus şi mai înainte, le promitea ceva frumos. Promitea să îi ridice. Să îi salte social.
Vreau să subliniez această idee: a fost o fractură socială, socio-culturală şi economică foarte mare, foarte puternică. Mai puternică, mai evidentă decît în oricare altă ţară din zonă. Dau mereu acest exemplu, Bulgaria, de pildă, nu are în interbelic o elită atît de strălucitoare cum are România, dar decalajele între aceasta şi păturile sociale de jos sînt semnificativ mai mici. Cei de sus nu sînt chiat atît de sus, dar nici cei de jos nu sînt chiar atît de jos! Decalajele la noi sînt mai mari decît în oricare altă ţară din Europa de Est în acea perioadă şi pe această stare de fapt se aşează foarte bine, după un debut greoi, comunismul.
Apoi, mai adaug, inclusiv sau mai ales cu trimitere la ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu: pasivitatea românilor şi lipsa evidenta a unei culturi, a unei tradiţii democratice. Instalarea lui Ceauşescu este un regres – chiar şi în interiorul PCR. Oamenii au lăsat ca lucrurile acestea să se întîmple. Pasivitatea este, aşadar, şi ea o condiţie pentru a creşte cota comunismului. Şi la noi am avut şi aşa ceva. La alţii, vezi Ungaria, Cehia, Polonia, sînt riposte la adresa comunismului, chiar şi în interiorul partidului comunist. Or, la noi, ele nu au prea existat; oamenii au asistat mai degrabă pasiv la ceea ce se întîmpla.
Şi atunci, după ce se termină oficial, în 1989, în ce fel este ALTFEL comunismul după ce s-a decretat că s-a sfîrşit cu el? Cum e, aşadar, ALTFEL stafia comunismului la noi?
Simplu şi adevărat spus: la noi este o continuitate destul de pronunţată şi regretabilă între comunism şi ce a urmat. A fost revoluţia cea mai violentă, despărţirea cea mai brutală de comunism,dar şi continuitatea cea mai blîndă, cea mai autentică, prin persoana simbolică a lui Ion Iliescu şi toţi ceilalţi.
Sînt, în eseul dumneavoastră, mai multe idei care vă fac să nu fiţi pe linie…
A, bine, eu nu sînt pe nici o linie. Sînt doar pe linia mea (zîmbeştei)
Aşa: pe linia dvs, care mie îmi place foarte mult, sînt cîteva idei asupra cărora aş vrea să insistăm puţin. Prima dintre ele: la început, sînteţi de acord, comunismul a fost ilegitim; după un timp însă, aproape că devine legitim. Cum aşa? Ce se întîmplă, cum se întîmplă aşa ceva?
Pe de o parte, cei care se împotriveau comunismului sînt sau omorîţi sau reduşi la tăcere. Iar pe alta, comunismul reuşeşte să atragă masele acestea de jos, oamenii săraci, fără cultură – cărora le oferă o ascensiune socială. Este, în comunismul românesc, o mobilitate socială extraordinară. Cei de sus sînt daţi în jos, iar cei de jos se ridică într-o proporţie considerabilă. Deci, categorii largi au ajuns să fie atrase de comunism. Cu timpul, nu ştiu dacă a devenit legitim neapărat – dar a devenit, cum se spune, „de-al locului”. Votul masiv pro-Iliescu din 1990 nu este unul întîmplător. Majoritatea celor care au votat aşa atunci nu au avut un diferend major cu comunismul.
O a doua idee este că şi nazismul, şi comunismul sînt forme de totalitarism. Dar, spuneţi dumneavoastră, comunismul este şi mai totalitar decît nazismul. De ce?
Da. E mai totalitar decît nazismul, dacă pot să formulez aşa. Aceasta înseamnă că, în comunism, rămîn spaţii de libertate foarte foarte restrînse, mai puţine decît în orice alt sistem totalitar. Plus desfiinţarea proprietăţii private. Comunismul este un totalitarism aproape perfect.
Şi o a treia idee pe care insist să o scoatem în evidenţă: spuneţi că toate formele de comunism practicate sînt „întinate”. Ce ar fi atunci comunismul Neîntinat?
Păi nu există aşa ceva! În practică, nu există aşa. Eu am preluat expresia lui Iliescu – cel care a spus că Nicolae Ceauşescu a întinat nobilele idealuri ale comunsmului. Iar eu am spus că, în raport cu comunismul teoretic, totul a fost altfel, pe dos chiar.
Ei, nu chiar pe dos! V-am dat citatul mai înainte – chiar din Marx. Ăla în care spunea că e bine să faci crime, că e bine ca, odată ajunşi la putere, comuniştii să nu se ferească să îşi arate chipul adevărat: de terorişti, de criminali! Asta e o parte din „comunismul teoretic” de care vorbiţi…
Crima e prima parte a naraţiunii comunismului; e, aşa zicînd, pentru „a se curăţa terenul”. Promisiunea majoră a comunismului era aceea a paradisului terestru. Accentul nu e pus pe represiune. Represiunea e prima fază.
Şi atunci, nu e mai pervers comunismul? Fiindcă nazismul îţi spune de la început să te omoră. În vreme ce comunismul îţi promite paradisul şi apoi îi închide pe oamenii într-o încăpere şi, în numele acestui umanism – iată, criminal – îi omoară cu cel puţin aceeaşi eficienţă cu care a făcut-o nazismul?
Păi eu nu spun că nu e pervers! Eu nu pledez pentru Marx. Am şi zis mai înainte: comunismul este un totalitarism aproape perfect. Iar Marx asta a spus: represiunea era faza intoductivă. În teorie, cel puţin. În practică, am văzut că ea s-a prelungit pînă la finalul comunismului. Apoi, după represiune, ar fi urmat armonia, bunăstarea, fericirea universală. E o utopie, bineînţeles să spui că aşa ceva e posibil să se întîmple.
Este o utopie comunisul? În eseu, dumneavoastră spuneţi că „a fost o utopie”. E în continuare o utopie?
Eu cred că nu. Cred despre comunism că este terminat, fiindcă eşecul a fost total, a fost prea categoric. Şi, a propos de cei care solicită încă o şansă pentru comunism: comunismul nu merită nici măcar încă o singură şansă să existe! S-ar ajunge la aceleaşi rezultate: iarăşi crimă, iarăşi asuprire! O utopie nu are cum să funcţioneze decît prin forţă, decît prin coerciţie, prin abuz. Nu poate funcţiona altfel.
„Toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu îşi dau seama sau continuă să creadă în binefacerile lui; şi vor mai avea de plătit şi cei care nu s-au născut încă”. Ce vreţi să spuneţi cu asta?
Comunismul s-a dus atît de adînc în societate. El a dereglat complet societatea. Noi trăim într-o societate încă semnificativ dereglată fiindcă am trecut prin comunism. A fost o crimă comunismul, dar şi mai mult decît atît: o greşeală istorică de proporţii! O greşeală imensă! Au plătit pentru asta nişte generaţii. Vor mai plăti şi altele. Sper că vor fi mai puţini…
„Cu timpul, comunismul va rămîne tot mai departe”- scrieţi în eseu. E o certitudine aceasta pentru dumneavoastră sau e doar o speranţă?
Pentru mine, e o certitudine. Din cît cunosc eu despre istorie sau din ce cred eu că ştiu din şi despre istorie, o asemenea afirmaţie este, pentru mine, o certitudine absolută. Istoria nu se repetă; istoria nu se întoarce niciodată îndărăt, în acelaşi fel. Vor mai fi nenorociri de tot felul, dar comunism nu va mai fi.
