Interviu Teodor BACONSCHI: Est-Vest, renaştere şi debandadă spirituală

Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Teodor BACONSCHI.

Ce apreciaţi că e profund greşit amenajat acum în această lume din care, fie şi cu un statut marginal, face parte şi România în privinţa raportului laicitate-sacralitate? Şi a derivatelor acestuia: de pildă, Stat-Biserică? Mă refer, desigur, la civilizaţia Occidentală.

Societatea românească e un mozaic de fracturi. Aveam, la 1900, un retard istoric de cel puțin 100 de ani față de Occident (evident, e o apreciere pur estimativă). Aproape un secol mai târziu, când a căzut comunismul, eram, iarăși, una dintre cele mai sărace țări de pe continent. Deși ne-au ajutat să ne dezvoltăm, tranziția democratică și integrarea euro-atlantică n-au făcut decât să ne așeze întru-un sistem de referință care ne-a agravat complexele de inferioritate. Pe acest fundal dislocat, regăsirea tradiției precomuniste, cu o Biserică Ortodoxă liberă, s-a făcut adesea formal și zgomotos, fără creșterea organică de care au nevoie procesele istorice firești. Am intrat în mileniul trei cu povara acestor handicapuri. Prin urmare, nu putem încă avea o atitudinea critică față de Occident: nu l-am trăit pe dinăuntru. Dacă ne socotim ca parte integrantă a lui, ne ies oricând la iveală reminiscențele comuniste și orientale. Dacă îl respingem, nu prea avem ce să punem în loc. Avem, cum s-a spus, o modernizare lipsită de modernitate. Am copiat, în loc să asimilăm. Cu alte cuvinte, în loc să spunem ce e greșit amenajat ”la ei”, ne sar în ochi propriile defecțiuni de parcurs.

 

Pare că religia încurcă foarte tare actuala elita politico-birocratică europeană. De ce? Ce e aşa de problematic în această privinţă încît – bunăoară, a propos de rădăcinile civilizaţiei europene, de refuzul lor, cum să zic, constituţional aproape – să fugim aşa de tare de moştenirea creştină?

Nu e o atitudine nouă și nici nu e vorba despre o specialitate a funcționărimii de la Comisia Europeană. În fond, la 1789, în Franța, vechea Europă creștină a suferit o tentativă de asasinat. Napoleon și, ulterior, Congresul de la Viena, au repus lucrurile la locul lor, oferind continentului aproape un secol de pace, până la 1916, când vechii demoni ai raționalismului tehnic și ateismului antropocentricc au răbufnit în Primul Război Mondial. Au urmat cele două totalitarismle, nazist și comunist, de dreapta și de stânga: două mari utopii sângeroase, care nu aveau nimic de-a face cu tradiția creștină și care, de fapt, au căutat să o distrugă: fie prin Supraomul arian, caricatură după Nietzsche, fie sub forma Omului Nou, care domină natura, știința și aruncă religia la coșul de gunoi al obscurantismului. Sigur că, în paralel, civilizația creștină s-a apărat, fie prin papalitate, fie prin revalorizarea romantică a Evului Mediu,  prin curentul politic conservator (Joseph de Maistre și compania), fie prin creștin-democrația postbelică, inspiratoare a proiectului unei Uniuni Europene. Însă răul a fost făcut. Secularizarea lumii europene a continuat prin educația din universități, unde filonul anticlerical și raționalist, din secolul XIX, s-a amplificat sub forma unei religii a științei, umanității și progresului social. Astăzi, acest releu desacralizant și deicid e continuat prin dogmatica poliție morală a corectitudinii politice: o școală a anti-memoriei, a culpabilizării trecutului european și a muzeificării creștinismului. La toată această debandadă spirituală au contribuit însă și alți factori, precum consumismul sau laicizarea radicală din comunitățile protestante.

baconschi 1

Nu vi se pare că, pentru actuala elită politică europeană, un creştin declarat cum a fost Konrad Adenauer –  nu iau la întîmplare acest exemplu – ar fi părut un tip bizar. Poate că ar fi fost o persoană de ironizat de către preoţii şi preotesele corectitudinii politice, nu? Şi, la fel ca şi el, şi alţi fondatori ai proiectului european…

Cam toți Părinții Fondatori ai Uniunii Europene erau creștini și… democrați. Credeau în poporul lui Dumnezeu, în Evanghelia lui Hristos și în triumful unui umanism fidel solidarității, subsidiarității,  libertății fiecărei persoane. Or tocmai temelia lor doctrinară și existențială a fost eclipsată de evoluția baroc-birocratică a proiectului originar. Ei par, într-adevăr, personalități din altă epocă și chiar sunt: între timp, Europa s-a umplut de imigranți musulmani, s-a lărgit, s-a secularizat pe fondul atâtor decenii de prosperitate și pace. Se pare că așa ne comportăm: când absența lui Dumnezeu, neopăgânismul politic, idolatria pieței sau hedonismul societății mediatice par să ne ofere totul, ne lipsim de orice transcendență. Pe de altă parte, omul rămâne muritor, se confruntă cu aceleași dileme metafizice și caută o spiritualitate, pentru a-și da un sens și o tablă de valori. Problema descreștinării tocmai aici stă: europenii nu mai au, aparent, niciun ideal, nu mai sunt dispuși să se sacrifice pentru nimic (nici măcar pentru patria lor) și alunecă, treptat, în apatie socială, cinism sau lașitate colectivă.

Dar apropos de corectitudinea politică şi de duhul bizar care îi dă viaţă: cum explicati că în interiorul PC coexistă o extrema suspiciune faţă de religia creştină simultan cu o toleranţă – adesea lipsită de întrebări de bun-simţ – faţă de islam şi, mai ales, faţă de derivele ideologic-religioase care se revendică, totuşi, de la această religie? De ce, de pe poziţille PC sau neo PC, creştiniştii trebuie să stea „în ţarcul lor”, iar musulmanii care nu au nici o problemă să întreţină focare de terorism – fie şi numai prin pasivitate – trebuie „înţeleşi”?

În forma ei europeană, corectitudinea politică șterge trecutul și îl umple de vină. Toate poncifele anticlericale din epoca pozitivismului și a mecanicismului sunt reciclate, dar diagnosticul e greșit: nu creștinismul a generat oroarea Holocaustului sau genocidul comunist a peste 80 de milioane de victime, ci tocmai ideologiile totalitare care i s-au opus. Din păcate, tineretului de azi, ”nedus la biserică”, neșcolit într-ale tradiției creștine, i se tot vântură clișeele despre o religie revolută, retrogradă, obscurantistă, anti-științifică, în loc să i se livreze conștiința faptului că întreaga noastră civilizație are baze greco-romane și iudeo-creștine. Perioada marilor descoperiri geografice e redusă la violențele cuceririi, perioada colonială e privită ca o crimă perpetuă, deși a dus la globalizare și la ”intrarea în istorie” a zeci de populații devenite națiuni…  Eu unul sunt de acord cu separarea domeniului politic de cel religios, adică admit neutralitatea confesională a statului în raport cu feluritele comunități religioase. Dar de aici, până la amnezia dirijată și negarea creștinismului e un drum prea lung și, cu siguranță, periculos pentru păstrarea identității europene. De situația prezentă sunt însă vinovate și Bisericile care au pendulat între o adaptare exagerată la spiritul lumesc și psihologia cetății asediate. Poate că un plus de creativitate teologică și de ingeniozitate pastorală ar fi fost util.

Marcel Gauchet a folosit o sintagmă excelentă, cu trimitere la modernitate şi la contemporaneitate: „ieşirea din religie”. Este acesta un drum cu sens unic?

Gauchet consideră (și nu e singurul) că ieșirea din religie era de fapt menirea creștinismului: religie a Dumnezeului făcut om, acesta vizează un om adult, autonom, responsabil de morala actelor sale. E o lectură posibilă, dar nu e deloc singura. Au tot fost profetizate, începând cu anii 60 ai veacului trecut, felurite ”renașteri” religioase și ele au avut loc, mai ales sub forma neoprotestantismului american al ”noilor Evanghelici”. La noi însă, pe bătrânul continent, bisericile au continuat să se golească, oamenii își compun o religiozitate privată, organizată sincretic, cu accente asiatice, astrologice sau SF, în așa numitul New Age. Pe scurt, religiozitatea ”evoluează”, capătă noi expresii, nimeni nu poate da timpul înapoi, așa cum a încercat ultimul papă conservator, Benedict al XVI-lea, care ar fi visat revenirea la latina liturgică… E greu de anticipat cât creștinism curat va rămâne în viața cotidiană a europenilor occidentali. Sper din toată inima ca procesul de renaștere spirituală, de care am avea de fapt nevoie, să nu fie provocat de vreun cataclism…

Cum încurcă religia „treburile cetăţii”? Cum argumentează cei care spun că ar încurca şi cum apreciaţi dvs această tematică – cu adevărat încurcă religia „treburile cetăţii”?

Oricât de secularizați am fi, morala noastră e decalogică, iar umanismul nostru are motivații creștine. Există, firește, un umanism laic, dar el nu e decât succedaneul moștenirii spirituale liniei apostolice. Cultura europeană, de la stoici, care anticipau duhul evanghelic, până la Iosif și frații săi, de Thomas Mann, trecând prin artele majore, a cristalizat un mod de a fi creștin: cultul persoanelor divine a inspirat demnitatea și libertatea persoanei umane, Biblia este Marele Cod al civilizației noastre. Cine a citit Tratatele constitutive ale UE, cu excepția eurocraților ? Și cine poate vizita marile muzee fără să fi citit Noul Testament ? Mă întrebați de ”treburile cetății” , ei bine, caritatea creștină, organizată ca asistență pentru lumea săracă de la noi și din lume, dar și ca act medical gratuit, reprezintă o resursă de ordine și dezvoltare socială de prim ordin. Chiar și la noi, unde atâtea aspecte sociale au rămas primitive, Biserica Ortodoxă (și celelalte, la o scară mai mică) sunt pe mai departe o sursă de ”igienă” socială și sufletească… N-am vrea să vedem ceva din ordinea perfectă a curților de mânăstiri și în curtea deobicei sălbăticită a țăranilor români ? Normal că există și alte surse de educație, școala laică, universitățile, ONG-urile etc. Eu, unul, rămân aici adeptul principiului creștin-democrat: o Biserică liberă, într-un sta liber. Statul și Biserica au datoria (sau măcar oportunitatea) de a lucra pentru binele comun al întregii comunități naționale.

 

De fapt – cînd e periculoasă, cu adevărat, religia? Care e răspunsul dumneavoastră  la această întrebare?

Religia în general devine periculoasă prin instrumentalizare politică și fanatizare. De câte ori e invadată de o ideologie politică, parazitată de un radicalism imanent, religia devine o armă scăpată de sub control, un rezervor de fundamentalism, o sursă de xenofobie și naționalism împins către consecințe iraționale. În democrații, acolo unde laicitatea statului e constituțională, asemenea riscuri sunt mai curând ținute sub control.  Toate religiile au însă extremiștii lor: și în iudaism, și în creșinism, și în islam, ba chiar și în budism sau în alte religii non-monoteiste.

Mai multă religie în spaţiul public şi în zonele de decizie – fie ele pur politice sau administrative? Sau, mai degrabă un respect mai mare pentru adevărul istoric şi pentru trecut – şi de aici, o reevaluare – în lumina adevărului – a multor chestiuni, inclusiv a religiei?

E nevoie de raționalitate și moderație și în gestiunea faptului religios. De cultură înaltă, de expertiză, competență istoriografică și pasiune a adevărului. Nu cred că e bine să aducem religia în centru spațiului public, dar nici să o exilăm la marginea lui, timorată, etichetată infamant, pentru că libertatea religioasă e un drept fundamental. În fond,  Papa Ioan Paul al II-lea pe acest argument a mizat în elaborarea Actului Final de la Helsinki, care a accelerat căderea comunismului pentru că a numărat libertatea religioasă printre drepturile omului.

Vestul  – Vestul european în primul rînd îndiguieşte tot mai mult sacrul& religia? Sau e o percepţie greşită?

E un fapt clar: vestul Europei e mai secularizat decât Estul continentului și tinde să exporte secularism. Asta nu înseamnă că ar fi bine ca Bisericile din Est să devină anti-occidentale. Ele au mai degrabă obligația pastorală de a diminua acest val. Cum ? Convingându-și credincioșii să-și întărească apartenența eclezială, să se simtă bine, în siguranță, în propriile comunități. Nu e simplu, nu e nici un rezultat pe care-l atingi peste noapte. Biserica are două opțiuni: să se lupte, eroic și irenic pentru transmiterea vie, de la părinți spre noile generații, a patrimoniului creștin, sau să se baricadeze. Ultima nu e soluție, e doar o mare ispită perversă.

Cum poate ajuta Estul în acest joc vital? Cu ce poate veni fundamental, vital la „masa” civilizaţiei occidentale în acestă privinţă, a religiei, a practicii religioase?

Cred că Ortodoxia, prezentă în mai multe state-membre, are multe de dăruit civilizației europene în ansamblul ei. O face deja, inclusiv prin prezența ei liturgică, pastorală și ecumenică în sânul diasporei (românești) recente din țările apusene.  Ca și în America de Nord, Ortodoxia vest-europeană devine, prin imigrație, o prezență tot mai familiară, mai apreciată pentru frumusețea ei liturgică și pentru tezaurul ei spiritual, sapiențial sau de sfințenie.

baconschi banner

A propos de Est,cred că trebuie să punem nuanţe: Estul catolic?

După comunism, multe Biserici occidentale au privit lumea ortodoxă ca o terra missionis, deși creștinismul răsăritean e prezent în zonă din primul mileniu după Hristos. Asta a creeat tensiuni interconfesionale, un soi de ciocnire a prozelitismelor. Dar lucrurile nu s-au deteriorat, dimpotrivă, s-a ajuns la un modus vivendi. Țineți poate minte că, înainte de vizita istorică a lui Ioan Paul al II-lea la București, erau voci care spuneau că ea ar putea antrena o catolicizare masivă a românilor, mai ales că o parte din elita intelectuală acuză Ortodoxia de întârzierea noastră istorică. Nu s-a petrecut deloc așa ceva. Așa numitul ecumenism local funcționează decent, iar recenta întâlnire de la Havana dintre patriarhul rus Kiril și papa Francisc arată că până si semeața Ortodoxie moscovită iese din bârlog.

Estul ortodox? Dvs cum apreciaţi: într-o măsură mai mică sau mai mare decît cel catolic?

E o problemă cu această lume ortodoxă, mai puțin dezvoltată economic. Grecia a devenit un ”caz” european. Rusia se vede stăpână pe un imperiu ortodox, iar suratele sale slave din Balcani, inclusiv Serbia, rămasă în afara UE, îi țin tacit isonul. Există apoi un tot mai vizibil eurosceptism, pe fondul noilor naționalisme în alte state estice, chiar dacă sunt de confesiuni majoritare catolice sau protestante, precum Ungaria și Polonia. Pe scurt, factorul relgios continuă să apese considerabil în dinamica noilor state-membre. E tocmai de aceea nevoie mai mult ca oricând de dialog, moderație și deschidere. Mai ales în România, singura țara majoritar ortodoxă și totuși non-slavă.

Dar nu cumva acest refuz „trendy” al religiei – inclusiv al unui rol mai pregnant în viaţa publică pentru religie – nu poate da naştere la tot felul de „tumori” care să revendice o conexiune religioasă, dar care să fie, în fond, altceva şi, în mod fundamental, periculoase pentru umanitate?

A făcut-o în trecut, ar putea-o face și în viitor. Încă o dată, creștinismul a născut democrațiile moderne și, acceptă, ca atare, pluralismul, care include agnosticismul și sincretismul postmodern, sau chiar agresivitatea anti-creștină a așa-numiților ”New Atheists”. Dar dacă Dumnezeu e complet evacuat (pentru că nu se va opune, întrucât ne-a creat liberi și așa ne dorește ca parteneri sau ”adversari” ai Săi), se instalează iarăși condițiile sociale ale utopiei și războiului. Văd în continuare faptul religios ca pe un dispozitiv mistico-simbolic de reglare socială, construcție identitară și pace. Fără autocenzura morală a unui homo religiosus deschis către știință, raționalitate, dialog și democrație, valorile noastre definitorii pot face obiectul unei contestații radicale, dinăuntrul sau din afara Europei.

Politica e în criză, democraţie este sau se spune că este în criză. Nu cumva lucrurile stau aşa şi fiindcă religia, credinţele sînt în (sau sînt puse în) criză?

E tocmai ce încercam să arăt: dacă religia e în criză, tot sistemul nostru de valori capotează.  Fără transcendență, omul e un asasin sau un sinucigaș, un nihilist sau un anarhist, o ființă debusolată în profunzime și deci posibilul autor al celor mai greu de imaginat orori. Din păcate nu predicăm un pericol potențial, e suficient să ne reamintim, o dată mai mult, ”bilanțul” terifiant al nazismului și comunismului care, repet, erau ideologii esențialmente anti-creștine.

Revenind, pe finalul acestui dialog la M. Gauchet – un gînditor căruia cred că ar trebui să i se dea, şi la noi, mai multe atenţie – o lume, cum e lumea occidentală, care se „dezvrăjeşte” în progresie nu e ea (mult) mai vulnerabilă în faţa unor forme de (neo)barbarie?

Dezvrăjirea lumii este probabil ireversibilă, dar Dumnezeu nu încetează să lucreze tainic în istoria agitată și aventuroasă a ”copiilor” Săi. Într-un fel, teologia viitorului se va muta în astro-fizică și neuroștiințe, suntem încă departe de a ne fi atins întregul potențial de cunoaștere a universului și, de aici, de lărgire a misterului Creației. Dar tocmai pentru că suntem deja posesorii atâtor instrumente de cunoaștere avem nevoie de o busolă etică și ea ne este oferită de umanismul creștin, el însuși universalist.

Şi, de fapt, o lume – orice lume – poate sta ea (şi pentru mult timp!) chiar aşa: „dezvrăjită”?

După mine, nu, chiar dacă, așa cum ziceam adineaori, desacralizarea lumii pare ireversibilă. Ea ascunde însă nesfârșite virtualități de creație religioasă nouă. Chiar dacă moartea s-a medicalizat și continuă să fie un tabu în societățile occidentale, ea nu e mai puțin prezentă, presantă, anxiogenă și tulburătoare: nu văd cum ne-am puteea lipsi de spiritualitate în general și de luminile speranței creștine în Înviere în particularul nostru istoric, pe bătrânul continent care a transformat mesajul lui Hristos într-o civilizație aproape globală.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *