Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Emilia ŞERCAN.
Ai făcut o admirabilă carte – şi teză de cercetare, totodată; lucrarea de doctorat e cea care a provocat această carte despre „Cultul secretului” – despre mecanismele de cenzură în presa comunistă. O să încep cumva pieziş: exista vreun motiv bun, nobil pentru care cenzura practicată sistematic în comunsim să fi fost acceptabilă?
Existenţa cenzurii în perioada comunistă a fost minuţios justificată, atât ideologic, cât şi legislativ, însă exclus să găsim vreun motiv „nobil” care să-i explice resorturile, şi să îţi spun de ce: presa a avut rolul de a legitima şi consolida puterea Partidului Comunist Român. Presa de informare a contribuit la instalarea regimului comunist şi a fost responsabilă de răspândirea ideilor, a principiilor, a valorilor comuniste. Am spus lucrul acesta şi în carte şi mă bucur că îl pot spune şi acum pentru că nu am auzit foarte multe voci care să vorbească despre aportul presei la instalarea şi consolidarea regimului comunist în România. Iar noi, şi mai ales generaţiile tinere, trebuie să fim conştienţi de lucrul acesta pentru că presa, dincolo de rolul major de informare pe care îl are, poate fi responsabilă atât de consolidarea unei democraţii sau a unei alte forme autocrate de guvernare, cât şi de destabilizarea unui regim politic. Presa poate să joace, în egală măsură, rolul instrumentului care se află de parte bună a lucrurilor sau, din contră.
(credit foto: Anamaria Dinulescu)
Cenzura este doar una dintre speciile mecanismului tipic comunist de luare în posesie şi de producţie a presei. Ce ai lista, alături de cenzură, între elementale care dau specificul acestei prese, în materie de control & de restricţii?
Eu am teoretizat în „Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă” ideea de control, pentru că în comunism nu a existat doar cenzură. Cenzura a fost o componentă importantă a unui ansamblu complex de practici şi mijloace de control, care a acţionat interrelaţionat şi întotdeauna în legătură de dependenţă cu voinţa liderului suprem. Cea mai puternică formă de control a fost cea politico-ideologică, din care au decurs alte patru forme pe care le-am identificat – controlul instituţional, controlul juridic, controlul informaţional şi controlul economic. Toate aceste cinci forme au făcut ca presa din România comunistă să fie una dintre cele mai puternic supravegheate şi verificate sisteme mass-media din întreg blocul comunist. Iar o consecinţă directă a acestui control extrem de riguros şi extins este faptul că presa din ţara noastră a fost cea mai neinformativă presă dintre toate ţările comuniste.
Şi, de fapt, care era specificul presei comuniste? Cum o poate fi ea descrisă?
Cred că putem vorbi despre un specific de natură ideologică, distinctiv fiecărei dintre cele două perioade în care s-a împărţit comunismul în România, perioada dictaturii proletariatului şi perioada dictaturii ceauşiste. Aşa se face că până în 1965 presa a fost un canal de influenţare şi educare a maselor în spiritul marxist-leninist, iar după 1965, obiectivele presei s-au îndreptat către formarea „omului nou”, ideea de conştiinţă socială, spirit patriotic şi aşa mai departe. Însă, există o serie de caracteristici comunune: ziarele de informare s-au aflat sub controlul partidului, au fost purtătoarele mesajelor propagandistice şi au funcţionat ca un aparat de transmitere şi inoculare a ideologiei comuniste.
Pentru cei de-o seamă cu noi sau chiar şi mai tineri care cochetează cu şi uneori visează cu ochii deschişi la – inclusiv din interiorul presei – tot felul de idei care au fost puse deja în practică în comunism, cu rezultatele binecunoscte, te-aş invita să detaliezi: a) de ce era nevoie de cenzură în presa comunistă?
Cenzura este un act de control specific tuturor sistemelor autocrate, nu doar comunismului, iar cei mai tineri ar trebui să ştie că nu se poate obţine control social fără impunearea unor restricţii, iar cenzura presei face parte din seria de restricţii stabilite de liderii comunişti pentru a obţine un soi de conformism social. Când vorbim despre cenzură în presă trebuie să luăm în calcul scopul final al actului cenzorial, acela de limitare, de impunere, de ascundere, de transformare, pentru că cenzura reprezintă mai mult decât actul de înlăturare voită sau de restricţionare a unei informaţii. În cazul regimului comunist din România, cenzura a fost o componentă a propagandei ideologice, iar justificarea ei a fost dată de nevoia de a convinge, de a influenţa, de a modifica atitudini şi comportamente prin informaţii controlate la sânge, scopul final, despre care aminteam mai devreme, fiind impunerea doctrinei comuniste.
b) Era această cenzură realmente un act de responsabilitate? Cu alte cuvinte: cenzura funcţiona pentru ca această meserie să fie făcută mai bine, la standarde cît mai bune şi mai înalte?
Exclus! Ideea de cenzură în presa comunistă a avut încă de la început drept justificare apărarea secretului de stat şi limitarea publicării sau răspândirii unor informaţii care erau considerate „dăunătoare” politicii partidului şi guvernului comunist. Motivele au fost clar ideologice, fără nicio legătura cu practica profesională, iar după 1971, când au fost adoptate „Tezele din Iulie”, putem detecta din analiza practicii cenzoriale frica liderilor comunişti ca realitatea să fie devoalată oamenilor. Cenzura a fost responsabilă de crearea unei bule informaţionale complet distorsionate pe care liderii comunişti încercau să o prezinte clasei muncitoare şi, într-o bună măsură, Occidentului. De altfel, ideea de apărare a secretului de stat astfel încât presa să nu publice informaţii care ar fi fost considerate periculoase de către liderii comunişti a fost reglementată încă dinainte de apariţia Instituţiei Cenzurii, adică Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Obsesia controlului informaţiei a fost atât de puternică încât, cu timpul, au fost impuse restricţii dintre cele mai absurse – nu se mai putea scris despre producţia de conserve de bame, despre preţul uniformelor şcolare sau despre construirea unor noi sisteme de irigaţie.
c) Ce era – în sine şi în efecte – teribil în această practică a cenzurii?
Cred că scopul final cuprinde ceea ce tu numeşti „teribil”, iar eu aş numi diabolic, şi anume conformismul şi controlul social. Era necesar ca oamenii să creadă că trăiesc într-o ţară bogată, puternică şi că regimul comunist era singurul capabil să asigure acest lucru. Asta a fost responsabilitatea teribilă care i-a fost impusă presei, însă şi practicile cenzoriale aplicate acesteia au fost teribile. Exista controlul informaţiei, deci o cenzură antepublicare, exista un control al textelor, o cenzură a actului de creaţie jurnalistică, şi mai exista şi o cenzură postpublicare, aplicată după faza de finalizate a produselor editoriale. Înce cea mai apăsatoare şi chiar perversă componentă a cenzurii a fost autocenzura, care a afectat nu doar libertatea de exprimare, ci şi libertatea de gândire.
(credit foto: Anamaria Dinulescu)
Şi atunci, ce fel de presă ieşea din acest teribil malaxor? Cui folosea ea?
S-a ajuns în situaţia în care presa nu îşi mai îndeplinea rolul informativ, iar ziarele de actualitate erau purtătoarele unor mesaje eminamente propagandistice. În ultima parte a dictaturii ceauşiste, ziarele erau pline cu discursurile lui Nicolae Ceauşescu, cu hotărâri ale plenarelor, congreselor sau cu texte care reflectau vizitele de lucru ale cuplului prezidential, texte care nu interesau masele largi ale populaţiei, care nu interesau pe nimeni şi care nu erau citite de nimeni. Evident că acest gen de presă nu putea să folosească decât ideii de consolidare a regimului comunist şi propagandei. Sunt mulţi specialişti în presa perioadei care afirmă că, de fapt, singurele rubrici cu adevărat informative ajunseseră să fie cele de decese, comemorări sau cele care prezentau rezultatele competiţiilor sportive, pentru că doar aceste rubrici erau capabile să aducă cititorilor informaţie curată, nefiltrată.
Conceptul de cenzură este unul care merge, în analiză, în mod automat într-un duo. Dacă avem cenzură, mult din peisajul asupra căruia se exercita aceasta poate fi gîndit şi în relaţie cu noţiunea de „libertate”. Ce era libertate(a) în presa comunistă, în condiţiile unei cenzuri atît de drastice? Unde – dacă? – era „libertate” în acea presă?
Cred că libertate exista doar în gândirea şi conştiinţa ziariştilor, evident nu şi în produsele lor editoriale pentru că Instituţia Cenzurii veghea foarte atent. Spun asta pentru că, într-un interviu făcut cu un fost ziarist de la Scânteia, Ilie Tănăsache, acesta îmi spunea „Credeţi că noi eram orbi, că nu vedeam că oamenii stau la coadă la adidaşi, la ghiare de pui? Şi noi trăiam viaţa aia. Şi eu mergeam în fiecare zi şi stăteam la coadă la lapte şi la pâine pe cartelă”. Din mărturiile culese de la ziariştii care au activat în presa comunistă reiese că mulţi dintre ei s-au comportat ca nişte oameni cu dublă personalitate, una gândeau, alta scriau. Însă, evident, nu toţi pentru că unii au fost produsul perfect al regimului, pe care l-au slujit cu convingere.
(credit foto: Anamaria Dinulescu)
A fost, în comunismul autohton, cenzura în presă la aceleaşi – cum să le zic? – standarde înalte? A fost, altfel spus, egală pe întreg intervalul comunismului românesc?
Au existat multe variaţii în practica cenzorială, însă, indiferent de gradul de funcţionare al acesteia, rezultatele s-au contabilizat tot produse jurnalistice neinformative pe întreaga perioadă comunistă, începând chiar cu 1945 şi până în 1989. Spre exemplu, în perioada 1949 – 1977 a funcţionat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, pe care eu am numit-o mai simplu Instituţia Cenzurii, care a operat la nivel instituţional şi care a reglementat la sânge actul de cenzură. După 1968 şi până la „Tezele din Iulie” 1971 a existat o perioada de dezgheţ cultural, când inclusiv la nivelul Instituţiei Cenzurii au fost adoptate o serie de măsuri de relaxare, cum ar fi eliminarea controlului „bun de difuzare”, rămânând în vigoare doar controlul „bun de tipar”. După 1977, când Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a fost desfiinţată, a funcţionat o altă formă de cenzură instituţională în cazul presei, cenzura fiind interiorizată la nivelul redacţiilor acolo unde redactorul-şef şi un colegiu director îndeplineau rolul de gardieni ai informaţiilor.
În aceste condiţii, care apreciezi că sînt vîrfurile cenzurii – mă refer la perioade – din presa authtonă în comunism?
Din punctul meu de vedere, cea mai aspra perioadă controlului a funcţionat în anii ’80, mai exact spre sfârşitul anilor ’80, când, în ciuda faptului că nu mai exista cenzură instituţionalizată, autocenzura şi-a făcut treaba exemplar. Tot în acea perioada rolul Secţiei de Presă a CC al PCR a fost unul determinat, alături de cel al Secretariatului CC al PCR, pentru că prin aceste entităţi era organizat şi orchestrat întreg controlul presei. De exemplu, Secretariatul CC al PCR era cel care aviza admiterea nominală la Facultatea de Ziaristică din cadrul Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu”. Asta însemna că intrarea în profesie era controlată nominal de către cele mai înalte organisme de conducere ale partidului. Nicolae Ceauşescu însuşi era cel care prezida aceste şedinţe şi cel care decidea cine poate sau nu sa devină ziarist. Tot partidul, prin Comitetul Executiv al CC al PCR era cel care făcea numirile pentru cele mai importante funcţii de conducere în presă, cum ar fi cea de preşedinte al Comitetului pentru radiodifuziune şi televiziune, sau de redactori-şefi la Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului, Munca, toate aceste funcţii fiind considerate unele politice. Apoi, ca efect al desfiinţării Instituţiei Cenzurii, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat responsabilităţile administrative ale presei, aflate în atribuţiile acesteia până în 1977.
(credit foto: Anca Arambasa)
Ce era cenzura, de fapt? Şi mai specific: ce era, cum arăta şi ce tentacule avea instituţia cenzurii în presa comunistă de la noi?
În România comunistă, liderii politici au reuşit să construiască şi să instituie o adevărată filosofie a cenzurii. Ideea de cenzură a depăşit cu mult şi într-o manieră sofisticată ceea ce se înţelege stricto sensu, adică îndepărtarea sau limitarea accesului la anumite informaţii. În primul rând, cenzura a fost instituţionalizată la nivelul Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, instituţie care se ocupa de controlul întregului act de creaţie, fie că vorbim de presă sau de literatură. Tot această Direcţie avea ca atribuţii controlul muzeelor, bibliotecilor, anticariatelor sau al coletelor, astfel fiind verificate toate imprimatele care intrau sau ieşeau din ţară. Ca să conturez din câteva extreme cât era de aprigă , dar şi de răspândită era cenzura cuvântului tipărit în perioada comunistă, o să-ţi dau câteva mici exemple. Cărţile de vizită, anunţurile de mică publicitate, atlasele geografice, hărţile şcolare, coperţile discurilor cu muzică sau poveşti înregistrate la Electrecord, toate erau verificate înainte de apariţie. Orice expoziţie nou deschisă la un muzeu sau la o galerie, trebuia să primească viza Instituţiei Cenzurii. Iar în ceea ce priveşte presa, după un „incident cromatic”, când pe prima pagină din Urzica şi Napsugár au apărut predominat culorile tricolorului maghiar, s-a instituit „bunul de culoare”, astfel ca publicaţiile color să fie verificate astfel încât să nu fie transmise subliminal, prin culori, cine ştie ce mesaj destabilizator la adresa partidului sau statului comunist. Totul era controlat, totul era verificat, dpoar gândurile şi, probabil, imaginaţia oamenilor erau necenzurate.
Legat de aceste paliere ale cenzurii în comunism: ce e „Biblia cenzurii comuniste”, cum o numeşti tu?
În perioada petrecută în arhive am descoperit mai multe documente care făceau referire la un anumit „Caiet de dispoziţii”. Corelând informaţiile despre acest „caiet” am reuşit să recompun cel mai temut instrument cenzorial, o adevărată „Biblie” a cenzurii, în care erau contabilizate toate informaţiile care erau interzise publicării. Acest „caiet” a fost creat cu scopul de a îngloba, pe secţiuni şi pe domenii de activitate, toate informaţiile care puteau fi difuzate şi cele interzise. Pe măsură ce am studiat „Caietul de dispoziţii” am reuşit să înţeleg mult mai bine intenţiile şi scopurile cenzurii. In primul rând, informaţia era controlată la vârful Partidului Comunist Român, iar cenzorii erau doar unelte. Prin dispoziţiile înmagazinate în „caiet” informaţia era controlată exhaustiv, astfel încât erau cuprinse inclusiv recomandări referitoare la vestimentaţia muncitorilor care apăreau în fotografii. Asta explică de ce în ziarele comuniste toţi muncitorii purtau salopete curate sau chiar cămăşi albe. Un alt lucru absolut fascinat pe care l-am descoperit într-un astfel de „caiet” a fost o listă de 213 personale interzise în comunism, pentru că eu sunt convinsă că au existat mai multe astfel de liste, iar numărul interzişilor despre care nu se putea scrie deloc, nici măcar la rubrica de decese, a fost mult mai mare.
Şi, logic: cine sînt oficianţii acestui „cult”?
Până în 1965 au existat mai multe voci în interiorul Partidului Comunist Român care au dictat evoluţia presei, cum ar fi Gheorghe Gheroghiu Dej, Leonte Răutu sau Iosif Chişinevschi. Însă după 1965, Nicolae Ceauşescu a fost unicul actor major care a marcat decisiv instituţiile de presă. De altfel, în cartea mea explic faptul că cele cinci forme de control au fost dirijate şi condiţionate de liderul suprem, mai ales după 1965. Viziunea politică şi voinţa lui Nicolae Ceauşescu au determinat aspectul şi traiectoria întregului sistem mass-media în perioada comunistă. Însă, în mod evident, nu îi putem omite din discuţie pe cei responsabili de aplicarea directivelor sau deciziilor partidului, cum ar fi membrii Secretariatului CC al PCR, cei ai Comitetului Executiv al CC al PCR, responsabilii de la Sectia de Presă a CC al PCR, conducerea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, conducerea publicaţiilor, radioului, televiziunii şi aşa mai departe. O chestiune pe care am regăsit-o şi în alte domenii, valabilă şi în cazul presei, este cea a excesului de zel de care dădeau dovadă cei care îl inconjurau pe Nicolae Ceauşescu şi care, din dorinţa de a-i face pe plac acestuia, comiteau derapaje ireversibile în planul consecinţelor. Din dorinţa de a-i face pe plac lui Ceauşescu s-a ajuns la toate acele texte deşănţate, în care acesta era descris ca „far călăuzitor”, „geniul Carpaţilor” sau „fiinţă providenţială”.
„Enoriaşii” cultului cenzurii au ceva de spus faţă cu această stare de fapt(e)?
Conformismul social despre care vorbeam ceva mai devreme, pe care liderii comunişti au căutat să-l impună inclusiv cu ajutorul presei, s-a extins şi asupra ziariştilor, cei care au fost responsabili de obţinerea acestuia. Probabil că un rol important a avut şi frica, transformată în autocenzură. De exemplu, niciunul dintre ziariştii sau cenzorii pe care i-am intervievat nu mi-au povestit despre vreun act, personal sau nu, de răzvrătire la adresa regimului. Pe perioada cercetării mele arhivistice, care s-a întins pe mai bine de trei ani, am găsit un singur document care face referire la un act de disidenţă a redacţiilor faţă de actul cenzorial. A fost o surpriză să văd o revoltă a ziariştilor într-o confruntare cu cenzorii, asistată de reprezentanţii Secţiei de Presă a CC al PCR. Este vorba despre o şedinţă de informare care a avut loc în 1971, anul care încheie perioada „dezgheţului cultural”, în care redactorii-şefi ai cotidianelor locale de partid i-au acuzat făţiş pe cenzori de imixtiune în atribuţiile redacţiilor sau că practicau „vânătoarea de greşeli”. Un astfel de „incident” nu s-a mai repetat ulterior sau, în niciun caz, nu a mai fost consemnat.
Cum putem aprecia: domină, în comunismul de la noi, un calapod sovietic de cenzură sau avem şi noi – cum şi la comunism, în întregul său – contribuţia specifică în materie de cenzură?
Ai folosit foarte bine cuvântul „calapod”. Când vorbim despre modelele sovietice adoptate în România, sunt trei componente pe care trebuie să le luam în considerare: propaganda, cenzura şi presa. Cronologic, primele create după model sovietic au fost structurile de propagandă din România, care erau responsabile să construiască şi să consolideze centri de putere. Asta s-a petrecut încă din ianuarie 1945, când a avut loc prima şedinţă a Departamentului de Propagandă al Partidului Comunist Român. Tot atunci au fost puse bazele modelului comunist de presă, însă, în primă fază, modelul adoptat a fost cel al ziarului comunist francez L’Humanité, ca abia la începutul anilor ’50 orientarea să fie schimbată către sovieticul Pravda. A urmat cenzura, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor fiind înfiinţată după modelul GLAVLIT, instituţia cenzurii comuniste din URSS încă din 1949. În mod categoric se poate vorbi despre un model sovietic atât de presă, cât şi de cenzură având în vedere că nu doar structurile organizatorice şi administrative au fost împrumutate, şi ci „know-how”-ul sovietic. De exemplu, mai multe delegaţii de cenzori şi ziarişti au fost la Moscova în lungi schimburi de experienţă, iar la întoarcere au implementat ceea ce au învăţat acolo, în structirile de control sau în redacţii.
Dar autocenzura în presa din comunism? Cum se vede, între-vede ea? Cum se poate, academic, evalua, analiza, detecta?
Există o serie de studii foarte interesante despre autocenzura în perioada comunistă, unele cu referire strictă la presă, aşa că, deşi vorbim despre un act care ţine de conştiinţa individuală, acesta a putut fi teoretizat cel puţin din perspectiva resorturilor şi mecanismelor. Multe dintre studiile realizate au avut ca bază de pornire interviuri realizate cu ziarişti comunişti, care şi-au povestit propriile experienţe. Evident că doza de subiectivism a acestora a fost una mare, cu atât mai mult cu cât autocenzura acţiona subversiv, de cele mai multe ori inconştient. O caracteristică interesantă a autocenzurii în perioada comunistă este dată de faptul că aceasta a afectat şi populaţia, nu doar pe creatorii de bunuri culturale, însă în cazul celor din urmă au existat efecte vizibile în operele lor. De exemplu, Arlen Blyum, cel mai important autor în istoria cenzurii sovietice, susţine că la baza structurii cenzurii comuniste s-a aflat autocenzura, ca răspuns la o serie de factori de presiune externă. În cazul ziariştilor comunişti, vorbim despre adaptarea lor la restricţiile impuse de ideologia politică, iar autocenzura s-a manifestat cel mai intens în cazul selecţiei informaţiilor. După 1977, când Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor s-a desfiinţat, parte din rolul jucat până atunci de cenzori a fost preluat în mod inconştient de fiecare ziarist în parte prin autocenzura aplicată propriei conştiinţe, caracterului, principiilor, valorilor sau credinţelor. Analizând discursurile lui Nicolae Ceauşescu în care făcea referire la presă, am descoperit un îndemn clar al acestuia la autocenzura, iar asta m-a făcut să realizez că, de fapt, Nicolae Ceauşescu a mizat conştient pe autocenzura atunci când a propus desfiinţarea, oficială a Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor.
(credit foto: Anamaria Dinulescu)
Cenzura în presa comunistă are o istorie semnificativă – deci, poate fi, uşor, folosită ca valoare de precedent. Fie în sensul acceptării (parţiale sau totale), fie al unui refuz. Despre refuz – deci despre asumarea unei condiţii de presar liber şi împăcat cu propria-i conştiinţă -, am putea vorbi cu altă ocazie; e o temă – şi ea generoasă – pentru o altă discuţie aplicată. Dar despre o anume acceptare a acestor mecanisme de cenzură, ce e de spus cu privire la presa noastră de după 1989? Cum se produce exportul unor asemenea mecanisme? Şi, dintre tehnicile şi tipurile de cenzură, care este cel mai rezistent în timp – aşa încît să stea în picioare şi în comunism şi în democraţie?
Dintre cele cinci forme de control identificate de mine – controlul politico-ideologic, controlul instituţional,controlul juridic, controlul informaţional şi controlul economic – funcţionează chiar foarte vizibil trei tipuri – controlul politico-ideologic, controlul informaţional şi controlul economic, însă resorturile acestor tipologii sunt mult schimbate faţă de perioda comunistă. De exemplu,în privinţa controlului politico-ideologic, nu mai vorbim despre raportarea la o ideogie unică, ci la o serie de ideologii, mult diversificate, care pot avea la bază şi alte raţiuni decât cele politice. Controlul informaţional este şi el diferit ca manifestare pentru că sursa de informare nu mai este nici ea unică, iar raţiunile care se afla în spatele condiţionării difuzării de informaţii ţin de identitatea, apartenenţa ideologică şi interesele creatorului de ştiri. Probabil cea mai dură formă actuală de control este cel economic. Presa în acest moment este condiţionată atât ideologic cât şi informaţional de aspectele financiare. Adică, cel care finanţează la vedere sau din umbră o instituţie de presă este cel care poate impune atât direcţia ideologică, cât şi modalitatea de selecţie a informaţiei.
Cum anume crezi că a şti (cît mai) multe despre cenzură poate fi un soi de pedagogie despre libertate?
Îmi place foarte mult modalitatea în care ai formulat această întrebare pentru că ai împachetat în ea ideea care se află în spatele cărţii „Cultul secretului”. Când m-am apucat de teza de doctorat şi am ales această temă a cenzurii în presa comunistă, mi-am propus, de fapt, ca scriind despre acea perioadă să realizez o pledoarie despre libertatea gândului, a cuvântului şi a spiritului. Mi-am trăit copilaria în comunism, iar diversitatea restricţiilor de atunci au contribuit la construirea valorilor şi principiilor mele de mai târziu, iar libertatea de gândire şi exprimare au fost şi vor rămâne mereu esenţiale pentru mine. Sper ca cei care vor citi cartea să înţeleagă cât de valoroasă este libertatea de care ne bucurăm acum şi că trebuie să luptăm să o avem în continuare.
(credit foto: Anamaria Dinulescu)
O ultimă întrebare: au fost perioade după 1989 cînd, în presa românească, lucrurile au fost periculos de aproape de ceea ce era în comunism?
Nu ştiu dacă putem vorbi despre pericole care să fi afectat major presa în integralitatea ei după 1989, însă au fost momente când unele instituţii de presă au fost supuse unor persiuni politice sau economice majore din cauza politicilor editoriale. Cu siguranţă, putem vorbi despre faptul că presa zilelor noastre este influenţată şi controlată într-o manieră, dacă mi-e permis să spun aşa, adaptată vremurilor şi dinamicii politice, sociale, economice, însă eu sper este ca niciodată un regim similar celui din perioada 1945 – 1989 să nu mai fie posibil.
