Tudor Crețu. Portret-colaj. Reper – un album futurist. studio live.
Ce am reușit, cu penseta de sprâncene sau cu vârf ascuțit de pană, într-o după-amiază blândă de primăvară, să extrag din carte. Posibile portrete în care l-aș încadra defectuos, de bună seamă, urmând traseul sinuos, păstos, mult ofertant (prin asta, probabil, păgubos) al studioului care-și lasă, pentru o vreme, ușile larg deschise, să intre lumina, să se facă totul praf ori fasciculă fină de stea:
1 funambul
2 pustnic
3 baschetbalist, tenismen, pugilist
4 profesor, teoretician
5 sculptor
6 croitor
Ce-ar rezulta din amalgamarea acestor termeni? Ar ieși altceva, un portret mult prea sofisticat pentru a putea fi descris în cuvinte.
Tudor Crețu e un autor căruia îi place la nebunie să se joace savant, pe suprafețe (para)fine, pe spații imagistice, sferice, necontrolate, turate diferit, în funcție de dispoziție. Nu se satură înnodând, tivind, extrăgând sensuri, desfăcând în părți componente, în particule,în atomi, cuvintele. Ca un bătrân ceasornicar, obișnuit să recunoască rafinamentul și erorile de asamblare ale unor mecanisme elvețiene. Pentru el, ”poemul trebuie probat științific/ experimental”. Face, adesea, precum concitadinii Șerban Foarță, Marcel Tolcea, Adrian Bodnaru, echilibristică pe o sârmă imaginară. E un funambul însingurat, dedat la inovații poetice pe care le (de)gustă el, în primul rând, înainte de orice hermeneuți, le critică la sânge sau doar le privește de departe,fascinat, ca pe niște tablouri terminate, cărora nu le găsește, la drept vorbind, cusur. Se-ntâmplă, adesea, în această instabilă contemplare, a textelor, să apară mirajul, efectul optic Fata Morgana.
L-am auzit de câteva ori vorbind, pe la târguri de carte ori pe la felurite lansări, despre poezie și poeți, dar nu numai. E un teoretician desăvârșit, carismatic, foarte bun orator și m-aș grăbi să închei această enumerare de superlative, pentru a nu fi bănuită de nu știu ce cârdășie literară neavenită. Incomod, întrucât înțeapă ironic tivurile bunului simț, solzii paginii dilatate la maximum. S-ar scrie instantaneu și n-ar mai interveni. Literatura lui e una de extras diaristic, frustă-n exprimare, asemenea trufandalelor, repede ademenitoare și trecătoare. Impaciență-n sinceritate, voință de extraterestru al literelor postmoderne afișează Tudor Crețu.
Practică o stilistică dinamitardă, insuficientă sieși. Nici nu cred că-și dorește, cu orice preț, înrolarea-n tagma postmodernilor. Mai degrabă, ca un pustnic retras în savante tălmăciri ale zilelor și nopților, concepe exerciții de salvare a speciei literare, chiar și a speciei creatoare, a exemplarului uman înzestrat cu forța de a rămâne în scris, ca tenismenii în meci. Are, pe undeva, stofă de sportiv, și nu mă refer neapărat la alura de baschetbalist care a renunțat la sport de dragul altorarte. Tudor Crețu e o apariție fulminantă, acaparatoare, cu o tonalitate a exprimării care face să înghețe sângele-n vene și băuturile-n pahare.
Îi place să explice, să etaleze, să gloseze, să epateze, să despice firu-n patru. În antologiastudio live. 2015-2000, poeme, apărută la Timișoara, Editura Printpress, 2015, nu se abține să explice, încă de pe paginile de început, însoțitoare, cele în care-s înscrise coordonatele, cum stau lucrurile cu structura, deloc comună, a acestei cărți, mai mult album, mai mult manual de întrebuințare a tuturor scrierilor lui Tudor Crețu decât antologie sau culegere de texte. Asistăm la o punere în gardă, neexprimată, doar presupusă: ”Ar fi ideal să o citiți așa!” Orice ai face, nu ai curajul să te abați de la drumul indicat de autor, deși el te ademenește, ulterior, și spre alte căi. Simți, totuși, că trebuie să-l iei în serios, să-l citești ca pe un clasic al genului. Al cărui gen? Genul diaristic, cum scriam mai sus. Genul liric, poate. Genul epic, de ce nu? Se joacă și nu se joacă. Nu vrea să fie perceput neapărat ca un ludic. Trăiește cu adevărat și nu trăiește cu adevărat. E ceva artificial, voit artificial în textele sale. Ca artificiile care ard. Acum se văd, după cinci secunde dispar în propria lor luminozitate. În umbre și penumbre. În puncte și contrapuncte. Albumul studio live are meritul de a putea fi citit cum te apucă, pe tine, cititorule, și e mișto nevoie mare, rar poți să dai peste o astfel de invitație, la libertate totală de manipulare a obiectului aflat sub lentila descifratoare. Intri în felurite camere, ai sau nu ai, la rândul tău, aparat de filmat în mână. Descoperi chestii și te-ndoiești, la răstimpuri, de valoarea estetică a rândurilor parcurse. Apoi, dintr-odată, luminat, dai peste câteva versuri care te pun pe gânduri. Le-ai decupa, dacă ți-ar îngădui poetul, le-ai reasambla într-un poem scris din frânturi, ale lui și ale tale. Chiar întâlnești, la o altă intrare, din imensul studio, o ușă batantă, care te invită să pătrunzi într-un laborator stratosferic. E un experiment pe care autorul îl practică, uzând de existența unor fragmente deja publicate, ale confratelui Bogdan Lipcanu (Fuck tense, CDPL, 2010). Explică, în note de subsol, ce și cum. Avertizează că vor urma paranteze, adică ”interpretări/ completări/ inserturi spontane în/ la câteva poeme”. Consideră că-i vorba de un experiment, care poate fi extins și la alți autori. De fapt, se joacă, scrie la cald, pe marginea cărților, la propriu, o practică străveche, intervine, adaugă, taie, întreabă, decide, ca și când ar fi textul său. E și o anumită bucurie în actul acesta schizoid, un soi de extaz al celui care se revarsă în șiroaie, continuu.
Experimentează mult și conștient, prin urmare. Există, paradoxal, în toată această dinamică a unui du-te vino derutant, în cuvânt, dar și dincolo de el, există o cerebralitate, o strunire a tot ce poate fi adunat într-o carte, de orice fel ar fi această materie, cu toate incongruențele ei. Pe lângă năuceala produsă, adesea, de neînfrânarea gândului contrapunctic, există o nevoie de perfecțiune, aproape. De șaradă-n perfecțiune. Cu Tudor Crețu nu e de glumit. Stă în spatele meu, acum, mă pândește, dar fără a-mi da peste mână. Râde hâtru? Ironic? Placid? Trece, asemenea unui șaman, prin obiectele oranj de alături? E în spatele celui care intenționează să scrie despre el. E pretutindeni. Are idei avangardiste, nu se mulțumește cu puțin, caută un soi de senzațional, care, prin repetare fragmentată, devine obsesie. Am impresia că își scrie cărțile uzând de acest subterfugiu: a da coerență incoerentului. Scrie haotic și, în final, se forțează să urmeze un plan de confecționare a textului, se forțează să(se) sudeze,să se aclimatizeze cu materia eterului din cuvinte. În virtutea unui numitor comun: POEZIA. Cioplește, uneori, până la os, până la măduva cuvântului. Cioplește asemenea sculptorului, în materii variate, niciodată aceleași. Nu se aseamănă de la o carte la alta și, totuși, cărțile lui sunt traversate de o esență, aceeași, imperturbabilă, dinamitard-constructivistă, un lichid lingvistic provenitdintr-o altă galaxie conceptuală, indefinibil, în stare a lipi, ca aracetul, ca SUPER GLUE-ul, ca cimentul, pentru totdeauna, secvențele. Un imens colaj transfinit. Imagistică secvențializată, străpunsă de renunțări, parcă, programate, diseminare la maximum a trăirilor mărunte, care nu alcătuiesc nicidecum un portret.Retorică flambată, explozivă. Rotată ca o coadă de păun, năucitoare.
Mi-e greu, chiar imposibil, să extrag, parcurgându-i cărțile, trăsăturile unui portret Tudor Crețu. Un portret adecvat, să zicem. Netrucat. Tușele, nuanțele, reliefurile, suprafețele plane, unghiurile, 3D-urile, 4D-urile. Totul îmi scapă, ca nisipul printre degete. Scriitorul estompează voit. Scrie estompând, uniformizând, într-un anumit fel. Aproape că șterge, cu o tehnică pe care n-am mai întâlnit-o, contururile, chestiile acelea stilistice care ne fixează clar, rapid, într-o retorică. În cutia ei de rezonanță. E revoltă multă în paginile citite. E boicot. E subminare a stilului. Frângere a lui. A genurilor și speciilor literare. O hibridizare până la limita suportabilului. Până la limita lizibilității. E o catapultare a cititorului pe o punte îngustă, extrem de fragilă, deasupra nivelului teluric, undeva în straturile de sus, aerate, o punte-n mișcare, care se restrânge din ce mai mult, care-l gâtuie, în final, îl ucide. Pe autor. Pe cititor. E ca-n ringul de box. Care pe care. Cu secunde/ litere care fac diferența dintre modern și postmodern, dintre aici și dincolo, dintre valoare și non-valoare.
Adună în prima parte, în studio, cum ar veni, pe lângă corpusurile de poeme incluse în volumele de poezie Obiectele oranj și Dantelăriile Adelei, câteva mostre dintr-un Jurnal fantasmatic (mostrar), câteva pagini hibride, intitulate ”Țară, țară…”, plus experimentul 1989, 88, 87 etc. Rap de partid, cu focalizare pe cartea poetului bistrițean Bogdan Lipcanu.
Cartea se despică, mai apoi, cam pe la jumătate, ca mărul bine conceput (un măr mecanic), și începe în stridente ritmuri poetice live (d., Theta.7-4 hz. Poeme-undă, Se dă drumul zarurilor, Jocul reacționar). Primul dintre acestea, d., d. de la Dumnezeu, de la deus, pare o litanie întreruptă de concentrice blasfemii textuale, valuri de revoltă propagate ca atunci când arunci, în fântână, bănuții de argint, să poarte sfântul noroc departe. Se aude din fundal: ”dumnezeul meu e țigan”; ”fiul este o ființă blândă/ fiul fumegă/ e fum de assos albăstreală/fiul e miezul emanația vagă a ființei/ rupeți despicați un cartof fiert/fiul se înalță precum aburul/ are ochi mari –”.
Poemele-undă, un termen inventat, din aceeași paradigmă cu poemele live, experimentale, aș zice, și ele, se rotesc servil în jurul acelorași obsesii, pătrund în aceeași încăpere slab luminată, de studio improvizat, la subsolul unei clădiri ce stă să se prăbușească.
Poemele-undă sunt poemele morții, cu câte o cruce atârnând inestetic de fiecare vers: ”moartea mea e o baltă/ care se lățește la soare”; ”bunicul mort/ îngropat ca un bibelou/ în talaș”; ”taica și maica/ morții familiei atârnând ordonați/ precum jaluzelele/ de ceva la fel de alb/ depozitul e aproape industrial/ (aerul rarefiat și liniștea/ sunt cu adevărat celeste)”.
Și poemele cuprinse-n următoarea secțiune, Se dă drumul zarurilor, se scriu asemenea poemelor-undă, zarul e martor. Cu o poetică, însă,mai relaxată, mai prietenoasă, cu inserții hrănite din nostalgice frânturi de realitate. În Jocul reacționar, sub semnul revoltei, apar versuri foarte bune, care proclamă supremația textului, de tipul: ”cum se țese textul/ și trebuie iar curățat cu cuțitul/ ca blana de iepure la margini de râu”; ”poemul e viață care se expune/ se poticnește/ cât se poate poticni apa/ de pietrele de pe fund”; ”e moale cartea ca miezul de caisă”.
În loc de epilog sau de anexe, de obișnuitele referințe biografice, apare o crestomație ficțională, Crestături (Din presa altei vremi…), despre care ni se spune că ar fi parte din Fragmentele continue. Poeme live. Totul sub generoasa trenă a ambiguității, a germenului de îndoială, a stimulului de creativitate. Autointerviuri, mazilesciene afinități decriptate, reordonări, redirecționări pe axele textului hibrid, extrase din vocile criticii, dintr-o autobiografie, cartea-album, imposibil de ținut în mâini fără să te ardă (și-n pupila ochilor), se încheie cu antiportretul aspru schițat al autorului, cu tonurile profund negativiste ale creatorului care înțelege că e foarte greu să revii la genuina ”vocație a fulguranței gracile”. Cam acestea ar fi regulile componistice după care joacă Tudor Crețu, tot timpul altfel, tot timpul neîmpăcat, tot timpul dadaizând la stofa cuvintelor martor, tot timpul inventând soluții salvatoare, termeni noi, tot timpul dându-și sau dând, la schimb, ca-ntr-o piață volantă, ultimatumuri, regrete, orgolii, amintiri, ramuri de text.
P.S. Incredibila povară a diaristului înconjurat de obiecte oranj. S-a desprins din decojirea instantanee a paginii studio live. Format, la deschidere,neprecizat.
