“Siberia”-în preajma revoluţiei

În “Siberia”, proza grafică a lui Attilio Micheluzi explorează teritoriile teribile ale revoluţiei bolşevice. Cu acelaşi desen grafic clasic şi neliniştitor, cu aceeaşi înclinaţie postmodernă spre interpelarea complice a cititorului, cu aceeaşi capacitate de a capta mişcările aventurii şi ale sufletelor în tumult, opera lui Micheluzzi se incarcă de vocile tradiţiei care o precede. În spaţiul romanului grafic, ea evocă capacitatea mitică de imaginaţie a lui Hugo Pratt sau Guido Crepax. Dinspre literatură vin urmele de sensibilitate şi memoria culturală- de la Dostoievski la Leonid Andreev şi Pasternak, amprenta miturilor literare ruse se poate decela în textul lui Micheluzzi. Ambiţia sa, ca şi în “ Petra Chérie”, este aceea de a capta un sunet al timpului, de a surprinde, prin desen şi dialog, un chip al istoriei care se naşte sub ochii lectorilor săi. Banda desenată atinge maturitatea polifonică a capodoperei.

Conspiraţia

În centrul acestei cronici, care se intinde între 1897 şi 1919, se află un revoluţionar care evocă prin calitatea unică a demonismului pe posedaţii lui Dostoievski. Contele Lazarev este unul dintre acei locuitori ai subteranei revoluţionare: existenţa sa de profesor la Institutul de matematică din Petersburg este dublată de viaţa sa secretă, dăruită conspiraţiilor. Contele Lazarev este, în accepţiune istorică, o punte între linia narodnicistă a terorii şi ordinea partinică a bolşevismului. La 1897, el este un soldat al acestei armate de umbre ce se adună sub stindardul conjuraţiei. Ţinta sa şi a colegilor săi de grup este ţarul. Ca şi la 1881, în momentul de apoteoză al “Voinţei poporului”, intenţia este de a lichida autocraţia, prin atacul direct asupra persoanei imperiale. Ca şi în “ Les justes” al lui Camus, moralitatea comună este înlocuită cu etica devoţiunii. Crima este justificată prin necesitatea de a elibera un întreg popor. Bombele deschid, larg, poarta viitorului. Contele Lazarev pătrunde în acest domeniu al tulburării şi al conspiraţiilor, de acolo de unde nu mai poate fi cale de întoarcere.

Dragostea pentru Natalia Karaieva este refuzată , ca parte a lumii de care se va despărţi. Răceala inumană a Contelui exclude slăbiciunea iubirii. Lazarev este un seducător involuntar, ce trezeşte în tânara aristocrată focul ce va arde şi îi va devasta sufletul. Şi tot din această iubire refuzată se naşte şi trădarea ce îi marchează destinul. Jignit de natalia, teribilul, demoniacul Andrei Andreievici va denunţa autorităţilor complotul. Scrisoarea anomimă este capătul de drum pentru conspiraţie şi pentru Conte.

Ca într-un roman de mistere suprapus peste cel al revoluţiei, Contele Lazarev este lichidat de mâna invizibilă a trădării .Salvat de la ştreang de clemenţa ţaristă, Contele moare simbolic,o dată cu radierea din registrul nobiliar şi cu deportarea în Siberia. Noul eu care se iveşte şi se căleşte, treptat, nu mai are nimic în comun cu omul de dinainte. Ca şi în “ Doctor Jivago”, acolo unde metamorfoza lui Antipov dă naştere Comisarului oţelit, schimbarea la faţă a lui Contelui se face sub semnul îngemănat al urii şi al revoluţiei.

Siberia

Căci ofiţerul bolşevic pe care soldaţii cehoslovaci îl descoperă, peste ani, printre cadavrele ce înconjoară trenul lor blindat, purtând asupra sa jurnalul vieţii sale, este fiinţa care a traversat vămile Siberiei, spre a se elibera de povara vieţii de dinainte. Siberia, acolo unde deportarea înseamnă muncă barbară la Transiiberian şi abrutizare, este spaţiul în care se configurează acest nou chip, acel chip care va fi cel al comisarului neînduplecat de după 1917.
Romanul de iniţiere şi de educaţie al Contelui Lazarev trece prin întâlnirile cu barbaria şi cu sălbăticia. În lagărul de muncă, nu există nimic din strălucirea sufletului rus, ci doar o acumulare de violenţă şi mizerie. Un întuneric moral care nu lasă loc speranţei. Sufletul damnat al Contelui se află, aici, în vecinătatea infernului. Incapabil de iubire, detestat de cei din jurul său, suspect în ochii inginerului-şef de pe şantier, Contele are aerul byronian al unui erou care alege , până la capăt, revolta suicidară. Fiinţa se goleşte, treptat, de sentimentele care o pot popula. Ceea ce rămâne este fibra intactă şi oţelită a urii.

Dincolo de lagărul de muncă se află imensitatea de labirint a taigalei. Ca şi Vania Răutu din romanul lui Constantin Stere, Contele Lazarev descoperă natura şi umanitatea ascunsă a acestui teritoriu de la căpătul lumii. Evadat, alături de fiica unui gardian, Lazarev este salvat de bizara comunitate alcătuită din cei care trăiesc departe de civilizaţie, păstoriţi de un om sfânt, al cărui nume va răsuna în istoria Rusiei, profetic, Grigori Rasputin. Postmodernismul lui Micheluzzi recurge la insertul documentar spre a întări dimensiunea mitică: teologia eliberării de rău prin extaz orgiastic este marca acestui demon ce seduce şi se dedă plăcerilor, asemeni unui alt posedat.

Treptat, din profesorul de matematici nu mai rămâne decât un înveliş de carne şi de oase. Înlăuntrul acestuia creşte un alt om, un trapper singuratec, obligat să îşi ascundă secretul, un damnat care înaintează, cu fiecare zi, spre sfârşitul care îi este scris, în destin. Mâna pe care bătrâna chinezoaică o citeşte, în trenul siberian, are în liniile ei încifrat viitorul- un viitor ce este al nefericirii şi al morţii. Revoluţia de la 1917 este cel din urmă capitol din această istorie sângeroasă.

Carul de sânge al revoluţiei

Comisarul bolşevic Lazarev este unul dintre cei doisprezece ai lui Alexandr Blok, gonind pe întinsul Siberiei spre a apăra revoluţia. Prieten al lui Lenin, cel ce domină paginile lui Micheluzzi cu verbul său hipnotic, Lazarev este devotat ideii cu radicalismul celui care a văzut viitorul. Crimele, execuţiile sunt săvârşite în numele său- comunismul este zeul la care se inchină Lazarev şi cei din jurul său. Războiul civil este cronica acestei răzbunări ce se întinde ca un ocean de sânge. Noii Pugaciovi se ridică, spre a lichida vechea Rusie.

Din valurile revoluţiei se iveşte şi umbra trecutului său, care se întoarce, spre a –l bântui. Este umbra iubirii, dar şi aceea a trădării. În conacul devastat al unui conte arestat de bolşevici, Lazarev întâlneşte dragostea care ar fi putut fi: îmbrăţişarea cu Natalia, peste ani, este epitaful pe care destinul îl scrie pe piatra funerară a legăturii lor. Încercând să îl salveze pe soţul Nataliei, Lazarev este prins în mecanismul justiţiei bolşevice. Acuzat de trădare, el este anchetat de un Andrei Andreievici ce îşi conservă, intactă, peste decenii, ura . În fine, ca într-o istorie dumasiană colorată demonic, trădătorul îşi întâlneşte victima.Înfruntarea dintre cei doi este ultimul rând al poveştii ce începea la 1897. Moartea lui Andrei Andreievici , de mâna lui Lazarev,este parte din acest itinerariu tragic al vieţii lui Lazarev.

Reîntors în Siberia, acolo unde galopează în fruntea ostaşilor săi, Lazarev se apropie de moartea care îi este scrisă. Ca şi în “ Corto în Siberia”, trenurile blindate şi aurul se intersectează, în acest pustiu răvăşit de teroare. O parte din tezaurul imperial este capturat de legiunea cehoslovacă. Lupta care se duce pentru recâştigarea lui este cea din urmă luptă a lui Lazarev. Ceea ce mai rămâne din acest destin este sentimentul de zădărnicie pe care îl evocă cuvintele unui muribund şi jurnalul ce închide între coperţile sale testamentul unei vieţi.

“Siberia “ este poemul grafic închinat devotamentului suicidar al revoluţiei. Contele Lazarev este una dintre siluetele ce plămădesc veacul XX. Ascetismul lor sanguinar şi inuman alimentează flacăra tragediilor. Cronica lui Micheluzzi este un fragment din această naraţiune a urii, răzbunării şi revoltei.