1848: “studie moldovană”

Care este partea Moldovei, în această primă jumătate de secol XIX, în acest timp al genezei şi interogaţiilor? Spre a relua o formulă clasicizată, impusă de G. Ibrăileanu, Moldova înseamnă, înainte de toate,spiritul critic al prudenţei, tradiţiei şi echilibrului. Pe urmele lui Ibrăileanu, E . Lovinescu a oferit distincţia, definitivă, dintre cele două temperamente regionale, moldovean şi muntean. În dialectica identitară, Moldova pare a a fi depozitarul unui secundar, în termenii lui Virgil Nemoianu. Moldova rezistă, filtrează, examinează, critică, se îndoieşte, lipsită fiind de acea incandescenţă ideatică ce marchează paşoptismul muntean.

Naşterea junimismului, în acest spaţiu al dubiilor şi al organicismului precoce, nu este un accident, ci, aşa cum sugerează Ibrăileanu, o verigă în lanţul de reacţii ideologice local. Lectura polemică a lui Ibrăileanu de la 1906 a exagerat, din ostilitatea faţă de maiorescianism, datoria pe care “Junimea” o avea în raport de antecesorii ei. Dincolo de inamiciţia intelectuală, se poate remarca, în demonstraţia lui Ibrăileanu, o pertinenţă a analizei, validată, în aceeaşi interval instoric, de rândurile lui Ioan C. Filitti- în cele două decenii de dupa 1840, Moldova oferă spectacolul unei reflecţii ce refuză exagerarea raţionalistă, în numele unei vocaţii a căii de mijloc.

Prin Kogălniceanu, prin Negruzzi, prin Russo şi prin Alecsandri, identitatea regională se modelează sub acţiunea romantismului organicist şi istorizant, a scepticismului şi nostalgiei.Moldovenii sunt, prin Kogălniceanu, herderieni şi romantici, încrezători în puterea tradiţiei reinventate în acest ev al naţionalităţilor. Prin Russo, ei se opun inovaţiilor latinizante în materie lingvistică şi imaginează un memorabil şi influent discurs al nostalgiei. Prin Negruzzi, ( cel care stă departe de mişcarea de la 1848, fidel unei moderaţii politice ce apare ca trădare contemporanilor săi), paşoptismul din Moldova explorează nu doar cronicile, ci şi teritoriul neîncrederii în inovaţiile intempestive. Prin Alecsandri, se exprimă, simultan, rezerva satirică şi fascinaţia cântecului şi a doinei: canonizarea sa de către junimişti este modul prin care noua direcţie se leagă de tradiţia critică a Moldovei. În centrul tabloului de familie al Junimii, paşoptismul moldovean îşi plasează corifeul său.

Martie 1848, “ pseudorevoluţia”

Spre a reitera calificarea, memorabilă, a lui Ioan C. Filitti, mişcarea petiţionară a din martie 1848 este o pseudorevoluţie. Adunarea aristocratică de la Hotel Petersburg nu are nimic din grandoarea evanghelică a reunirii de pe Câmpia Islazului. Ea este opera unor boieri, a unor notabili ce acuză, înainte de toate, regimul de corupţie şi de venalitate, întruchipat de detestatul Mihail Sturdza.

Examinată din unghiul dinamicii intelectuale moldoveneşti,mişcarea din martie este un ecou, îndepărtat, al elanurilor cărvunare ale lui Tăutu, de la 1821/ 1822. Ceea ce se revendică nu este atât egalitatea generală între locuitori, cât eliminarea dominaţiei intolerabile pe care o exercită gruparea oligarhică din jurul domnitorului. Arbitrariul domnesc este scânteia ce stârneşte revolta. În esenţa ei, “ pseudorevoluţia “ din Moldova, lichidată fără emoţii de suveran, ilustrează prudenţa paşoptiştilor moldoveni. Regimul represiv al lui Sturdza şi proximitatea Rusiei îi îndrumă pe acest traiect al petiţionării respectuoase faţă de Regulament.

Ideea rupturii radicale nu este evocată, spre a nu alimenta suspiciunile Curţii Protectoare, ce are în consuli agenţii ei temuţi şi atotputernici. “Petiţia-proclamaţie” nu este un text revoluţionar, ci unul reformator, a cărui ţintă este îngrădirea domnitorului prin aplicarea atentă şi precisă a literei regulamentare.

Anul 1848 din Moldova se încheie în cele câteva zile din martie. Ceea ce urmează este, pe de o parte, opera de represiune domnească, şi clarificarea intelectuală a emigraţiei revoluţionare, pe de altă parte. Frapantă este convergenţa de idei de la 1848, ce aduce pe aceeaşi baricadă pe liberalii şi conservatorii de mai târziu. Mihail Kogălniceanu şi Lascăr Catargiu sunt, amândoi, sub ochiul stâpânirii. Peste un deceniu, la 1857, ei vor domina, de pe poziţiile lor, Adunarea ad-hoc a Moldovei.

Anul 1848 în Moldova se petrece, pe cale de consecinţă, în acest laborator al exilului. Asemănările cu valahii sunt, însă, limitate. Emigraţia munteană va fi una privită cu suspiciune, situată fiind sub semnul conspiraţiilor mazziniene. Muntenii din exil sunt tulburaţi, dezuniţi, seduşi de planuri himerice şi în continuă mişcare. Emigraţia din Moldova este scurtă ca durată şi concentrată în ariile geografice de proximitate, în mare măsură. Centrul de iradiere este Bucovina, acolo unde monarhia austriacă creează un sanctuar în pragul Moldovei natale. În numai doi ani, moldovenii vor fi acasă, în ţara ce este guvernată, după 1849, de un domnitor deschis ideilor lor. Diferenţele de tonalitate dintre moldoveni şi munteni de la 1857 sunt datorate şi prezenţei/ absenţei mediului formativ al exilului revoluţionar.

“Dorinţele partidei naţionale”

În cazul Moldovenilor, lunile de după martie 1848 sunt cele ale clarificărilor şi radicalizărilor, fără ca această radicalizare să atingă înălţimea iacobină din Muntenia. Nimic din ecoul utopizant valah nu îi atinge pe moldoveni, ce rămân ataşaţi unei viziuni herderiene şi organiciste. Proeminenţa lui Kogălniceanu, vizibilă de la 1840, este responsabilă pentru această căutare a unei formule de paşoptism local-politica nu devine niciodată domeniul himerelor. Istoria este ghidul care orientează sensibilitatea intelectuală.

“Dorinţele partidei naţionale”sunt, aparent, pandantul moldovenesc al Proclamaţiei de la Islaz. Prin amploare şi claritatea polemică, textul din august este imaginea paşoptismului ce a trecut Rubiconul şi în Moldova. Dar asemănările nu anulează diferenţele profunde dintre cele două documente. Textul din Moldova anunţă, în mod simbolic, anul 1857. În paginile sale se simte pragmatismul istorizant şi moderat ce va învinge în Divanul ad- hoc.

Legatul german al organicismului şi aspiraţia herderiană spre cultivarea geniului naţional sunt reperele intelectuale dominante în acest manifest. Acolo unde vocea muntenilor face apel la Providenţă şi la geniul universal al revoluţiei, timbrul moldovean alege dinamica tradiţiei .Regulamentul este delegitimat, simbolic, atât ca o legiuire ce consacră dominaţia rusă, cât şi ca actul ce , elaborat de străini, întrerupe o linie de evoluţie locală. Efigia ideologică a lui Savigny se face simţită în textura paşoptismului moldovenesc: legislaţia trebuie să se adapteze geniului naţional,ea este obligată să valorifice acel specific cultural fără de care dreptul îşi pierde atributele sale fundamentale.

Modernizarea este temperată, aşa cum nota Gh. I. Brătianu, prin inventarea tradiţiei. Juriul contemporan izvorăşte din vechile izvoade, libertăţile modernilor sunt cele de care vechii moldoveni au dispus, istoric. Strategia paşoptismului moldovenesc este aceea de a negocia schimbarea prin medierea tradiţiei, a unei tradiţii care nu este decât un avatar local al tradiţiei pe care Walter Scott o imaginează, în Scoţia, spre a domestici această accelerare a timpului şi a istoriei. Organicitatea se aliază cu inovaţia, în acest ansamblu discursiv ce invocă umbrele nobile ale strămoşilor, spre a îmbărbăta pe contemporani.

“ Dorinţele partidei naţionale” se nutresc din emoţia fondatoare a alocuţiunii lui Kogălniceanu de la deschiderea cursului de istorie naţională. Unirea, suveranitatea, demnitatea trecutului şi eroismul se unesc în fibra mitului patriotic. Polemica cu Rusia şi cu proconsulii ei este momentul în care rusofobia românească îşi află una dintre cele mai articulate expresii. Protectoratul Rusiei este vălul otrăvit pe care vecinul din Nord îl aruncă peste o întreagă naţiune, spre a o menţine în sclavie perpetuă. Declaraţia din Moldova închide un capitol şi deschide un altul. Rusia este, de acum înainte, pentru cei se revendică de la progres şi naţionalitate, inamicul temut. Mutaţia de sensibilitate este definitivă. Ea îi va însoţi pe români, vreme de un secol.

Prin “ Dorinţele partidei naţionale”, paşoptismul moldovenesc oferă românilor o autentică declaraţie de independenţă, programul Unirii şi inventarul miturilor pe care se aşează identitatea lor modernă. Criticismul din Moldova se încarcă de o notă profetică. Regenerarea este citită în prelungirea ruinelor eroice ale lui Ştefan cel Mare. Vocea lui Kogălniceanu este vocea colectivă a unei mişcări ce trece dincolo de pseudorevoluţie, spre a intra pe tărâmul afirmării libertăţilor.

Distanţa dintre generozitatea Islazului în chestiunea emancipării evreilor şi prudenţa Moldovenilor este un semn al aceluiaşi viitor. Moldova nu este doar patria lui Cuza şi Kogălniceanu, dar şi aceea a “ Fracţiunii libere şi independente” antisemite. Alecsandri nu este doar autorul “ Chiriţelor”, dar şi cel al” Lipitorilor satelor”.

Ambiguitatea Moldovei este parte a acestui dosar identitar. Anul 1848 închide în sine seminţele deceniilor care urmează. Elanul Unirii este urmat de decăderea Iaşilor şi de mişcarea separatistă de la 1866. Umanismul liberal cedează în faţa retoricii xenofobe. Paşoptismul moldovenesc apaţine acestei cărţi a genezei.