După 1789- Franţa şi vocile sale

Ceea ce atentatele din 13 noiembrie 2015 au repus în discuţie este maniera în care Franţa însăşi se defineşte. Ca niciodată în deceniile de după 1940, un sens al identităţii colective este atacat, frontal. Pacea civilă, restabilită dificil în anii postbelici, încetează o dată cu ameninţarea terorii. Republica şi reperele sale încetează să mai fie relevante pentru acei dintre cetăţeni care se revendică de la un cult sângeros al morţii şi al terorii.

Sinteza monumentală a lui Jeremy Jennings se incheie cu o analiză, premonitorie, a dezbaterii pe care Franţa intelectuală o poartă in jurul relaţiei dintre coeziunea republicană şi libertatea multiculturală. Contradicţia dintre imperativul laicităţii şi portul islamic este doar o pagină din acest complicat dosar . Apariţia unor întregi teritorii care se sustrag ordinii seculare, spre a îmbraţişa viziunea integristă şi teocratică, este solul din care se alimentează radicalizarea teroristă. Solidaritatea republicană este subminată de acest efort, deliberat, de abandonare al valorilor prin care societatea este ţinută împreună. Ziua de 13 noiembrie 2015 este punctul tragic în care această confruntare cu inamicul din interior nu mai poate fi ignorată.

Departe de a se fi sfârşit, itinerariul intelectual al Franţei intră în noua vârstă a unui război civil purtat , în acelaşi timp, global şi pe tărâm francez. Republica se află faţă în faţă cu demonii săi. Cele două secole care au trecut de la Revoluţie sunt imensul laborator ideologic în care se amestecă, simbolic, radicalismul şi moderaţia, echlibrul şi deriva utopică. După atentatele de la Paris, sensul urgenţei obligă la investigarea temeliilor pe care este aşezată naţiunea însăşi. Reîntoarcerea spre trecutul de dialog politic pasional este o cale de acces spre imaginarul francezilor înşişi.

Revoluţia şi libertatea

Franţa este unică între naţiunile Europei continentale prin capacitatea ei de a fi un atelier în cadrul căruia contradicţiile de idei nasc baricade şi constituţii. Anul 1789 este un an de cotitură universal,unul care oferă imaginea speranţei din care se iveşte teroarea şi mai apoi cezarismul bonapartist. Revoluţia, cea care va fi citită de comuniştii francezi ca o anticipare a anului 1917, este un edificiu complicat şi pluristratificat, edificiu pe care analizele lui François Furet îl vor deconstrui, spre a-i elibera pe francezi de obsesiile lor iacobine. 1789 este cel care propune revoluţia ca soluţie de regăsire a purităţii şi a libertăţii, in cheie rousseauistă, dar şi evenimentul care alimentează acţiunea ghilotinelor. Scenariul revoluţiei franceze se distinge prin auto-devorarea elitei înseşi. Războaiele revoluţionare sunt dublate de un război civil marcat de amprenta barbariei şi de timbrul suspciunii. Exterminarea inamicilor, în numele unei logici a reeducării naţiunii şi umanităţii, iată lecţia pe care o predau iacobinii, celor care vin după ei.

În acelaşi timp, 1789 consacră valoarea de circulaţie a drepturilor şi triumful constituţiei. Dezbaterile ce premerg adoptării constituţiei de la 1791 anticipează un întreg set de interogaţii europene. Rolul şi semnificaţia egalităţii, profilul puterii executive, utilitatea bicameralismului, toate acestea apar, o dată cu Revoluţia şi vocile ei. Regimul de reprezentare devine un criteriu care îi distinge pe moderni de ordinea anticilor.

Analiza lui Jeremy Jennings recuperează un întreg nivel al moderaţiei intelectuale franceze, subsumat căutării acelui echilibru care să apere libertatea, la adăpost de teroare şi de puterea ilimitată a poporului. Traseul lui Benjamin Constant apare ca ilustrarea perfectă a acestui liberalism constituţional ce refuză, simultan, crima revoluţionară şi excesele contra revoluţionare. Accentul pus pe o distribuţie atentă a puterilor şi pe evitarea radicalismului liberticid este de esenţa reflecţiei lui Benjamin Constant. Tribulaţiile sale, ce îl conduc la sprjinirea aventurii bonapartiste a celor “o sută de zile” din 1815, sunt cele ale liberalismului însuşi, asediat de dreapta şi de stânga extremă, în egală măsură. Pledoaria sa în favoarea unei lucidităţi critice şi civice îl distinge în raport de contemporanii săi.

“Doctrinarii”, despre care Aurelian Crăiuţu a scris pagini fundamentale, participă şi ei la acest moment al căutării echilibrului, prin impunerea categoriei intelectuale a suveranităţii raţiunii. Demonizat ca “ reacţionar”,Guizot este una dintre acele voci care se dedică efortului de stabilizare al Franţei. Anul 1848 şi Republica sunt contextul în care Tocqueville citeşte, profetic, semnele noii ordini dominate de stat şi definite prin egalitatea oarbă a societăţilor de castori. Analiza lui Tocqueville, deschisă, simultan, spre viitorul american şi spre trecutul vechului regim, este testamentul unui spirit francez ce preferă prudenţa elanului utopic. Este linia din care se nutreşte şi geniul lui Raymond Aron.

Secolul XIX francez este dominat şi de această întrebare cu privire la destinul şi locul Franţei în lume. Prin aceste interogaţii ce marchează deceniile de Restauraţie, Franţa fecundează naţiuni şi inspiră un val de romantism, liberal şi naţional, în egală măsură. Elogiile paşoptilor munteni închinate lui Quinet şi Michelet traduc această datorie intelectuală. Franţa este patria dinspre care radiază luminile libertăţii şi ale eliberării naţiunilor. O Franţă care abdică de la această misiune încetează să mai fie Franţa. 1848 este consacrarea, monumentală, a acestui universalism democratic francez.

Franţa este, în secolul XIX, un rezervor de energie utopică, un laborator în care se încearcă formulele destinate a salva umanitatea întreagă. Saint- Simon, Fourier, Etienne Cabet, Proudhon sunt câteva dintre numele care impun această voinţă prometeică. Cariererele lui Babeuf, Buonarotti şi Blanqui inspiră pe revoluţionarii Europei. Utopia este, în veacul XIX, o vocaţie franceză, infinit mai populară şi mai influentă decât prudenţa liberală. În Rusia , ca şi în Principate, Franţa diseminează acest crez al elanului adamic. Lenin este şi el o verigă în acest lanţ de transmitere intelectuală al nemăsurii ideologice. O dată cu bolşevicii, crima este materia din care se croieşte viitorul.

Intelectualul şi orbirea

Naţiune în perpetuă stare de efervescenţă, Franţa este teritoriul în care Intelectualul, ca actor autonom, se impune, simbolic.Energia din jurul cazului Dreyfus face să apară această voce care apară umanitatea şi idealurile ei, cu o tuşă profetică. Intelectualul francez este dominat de propensiunea utopică. Generozitatea crezurilor în care se investeşte conduce, adeseori, ,la cecitate şi amoralism. Angajamentele politice ale secolului XX sunt jalonate de tentaţia totalitară. De la Maurras la Sartre, intelectualul public devine vehiculul prin care radicalismul este difuzat şi validat canonic.

Tony Judt a consacrat un volum remarcabil avatarurilor postbelice ale mandarinilor francezi, iar sinteza lui Jeremy Jennings creionează, la rândul ei un tablou al epocii în care ideea comunistă triumfă, graţie orbirii voluntare . Tensiunea dintre Camus şi Sartre este tensiunea dintre două lecturi ale vocaţiei intelectuale- între îndoială şi fanatizare, calea de mijloc nu mai poate fi găsită. Pentru Sartre sau Merleau-Ponty, orice crimă în numele Ideii comuniste este justificată, dialectic. Camus este demonizat, în contextul războiului din Algeria, pentru refuzul său de a sprijini o barbarie în contra celeilalte. Pentru Sartre şi cei din jurul său,condiţia intelectuală este una a certitudinilor. Prefaţa lui Sartre la cartea lui Frantz Fanon, “Les damnés de la terre”, este un catehism al urii de sine occidentale şi o apologie a violenţei revoluţionare. Cei care examinează, empatic, dilemele criminalilor de la 13 noiembrie sunt urmaşii acestei “noi stângi”, ce exaltă eliberarea de sub jugul colonial.

În acest peisaj modelat de sacerdoţiu şi de ambiţiile profetice, timbrul lui Raymond Aron contrastează,prin moderaţia şi prudenţa auto-impuse. “Spectatorul angajat” este mai mult decât titlul unei cărţi de interviuri: el este un manifest ce reafirmă necesitatea de a rezista cântecului de sirenă al religiilor seculare. Profilul aronian nu seduce şi nici nu face să se ridice baricade. Dar el oferă soliditatea asumării democratice.

Întoarcerea spre acest Aron al nuanţelor şi al echilibrului este antidotul la exaltarea şi frenezia utopică. Calmul lui Aron este un calm republican. Căci Republica înseamnă, pentru Franţa, capacitatea de a duce mai departe promisiunea libertăţii, refuzând capitularea, laşitatea, orbirea.