Cea mai recentă carte a profesorului Lucian Boia – dedicată nu atît lui Mihai Eminescu, cît mitului Mihai Eminescu („Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”) – este, risc o asemenea deschidere, o carte dreaptă.
Ea este aşa în mai multe feluri: este dreaptă faţă de Mihai Eminescu însuşi (pe care îl aşează, argumentat, neexaltat, deci cît se poate de firesc, acolo unde îi e locul – foarte sus în cultura română), faţă de o istorie a ideilor culturale de la noi care este, inclusiv la unele nume mari, tentată să lucreze cu proiecţii excesive; nu în ultimul rînd, faţă de tot felul de derapaje de interpretare şi situare pe care Lucian Boia (rafinament şi neostentativ cunoscător şi al lui Mihai Eminescu) le taxează cu luciditate şi, nu de puţine ori, cu umor.
Ce face în această carte? În două vorbe:
„În ce mă priveşte, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului, de la primele manifestări pînă la destructurarea care se petrece sub ochii noştri.”
&
„Distincţia trebuie avută în vedere: nu e o carte (decît tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene”.
Cum şi în privinţa multor altor subiecte „statuizate” (deci, golite de nerv, de viaţă), şi aici Lucian Boia face operă de refondator. Nu este singurul care a făcut aşa ceva cu privire la Mihai Eminescu, dar demersul domniei sale era rar în ultimele decenii şi în mod aparte – fiindcă, şi aici, avem la lucru „metoda Boia” – distinct.
Examinînd critic reflexele şi construcţiile retorice ale celor care l-au „înalţat în imaginar” – cu exagerări, ideologic, indecent de-a dreptul uneori -, pe Mihai Eminescu, profesorul Lucian Boia îl reînvie pe Mihai Eminescu şi îl coboră, cu un respect uriaş, printre oameni. Ia distanţă, aşadar, de cei care „îl înalţă în imaginar” şi, prin ce face el însuşi, îl înalţă, în fond, într-un bun simţ al receptării, într-o sănătoasă decenţă a cunoaşterii lui Mihai Eminescu (om şi operă) dincolo de clişee şi de locurile comune care i-au fost atribuite.
Ar fi, aşadar, normal şi pedagogic să fim atenţi la ceea ce ne spune Lucian Boia în acestă carte. Între altele şi nu neapărat explicit, aceasta: de vreme ce Mihai Eminescu este aşa de bogat în creaţia sa – şi este dincolo de orice dubiu că este; în primul rînd, în ceea ce priveşte creaţia poetică! -, este chiar păcat şi nedrept să îl lăsăm încorsetat în tot felul de idei-fixe care subîntind „coroana sa mitologică”.
Încă ceva: Lucian Boia este un om cu o scriitură tonică; una din care, nu de puţine ori, răzbate un optimism moderat cu privire la ceea ce va fi să ne rezerve viitorul. De altfel, el însuşi încearcă, prin ceea ce face, să ducă unele speranţe mai aproape de a căpăta contur în realitate. Aşa cum, cu spirit critic mereu la îndemînă, este cazul şi în această carte despre Mihai Eminescu.
Iată, bunăoară, despre subiectul în discuţie:
„va veni poate vremea cînd vor obosi şi cei care îl înalţă atît de sus, şi cei care îl coboară atît de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia sa originară. El este pur şi simplu, atît şi nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin), un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”.
P.S. În ceea ce mă priveşte, s-a întîmplat astfel cu această carte: am „ras-o” în cîteva ore (avînd, în faţă, e adevărat, peste cîteva zile şi o întîlnire cu profesorul Boia, pentru un dialog – pe care l-aţi putut citi aici!). Şi apoi, m-am dus către un volum de versuri de Mihai Eminescu. Şi am citit, cu maximă plăcere, zeci de poeme. Doar pentru mine. Că să îmi reamintesc de poemele lui Mihai Eminescu, ca să mă reapropii „pe persoană fizică”, direct, fără nici o obligaţie de lectură, fără să vreau să fac vreun referat sau vreo cronică; aşa, firesc, ca de la sine şi cu mare-mare bucurie.
