Interviu Lucian BOIA: Mitul Mihai Eminescu. Cum procedăm?

Dialog exclusiv LaPunkt între Lucian BOIA şi Cristian Pătrăşconiu

Iarăşi vă luaţi de Mihai Eminescu?

Iarăşi mă iau? Păi eu nu ştiu să mă fi luat vreodată.

Ei, lăsaţi că ştim noi…

Da? Acum, eu cred că sînt unii care au impresia că m-aş fi luat cîndva de Mihai Eminescu. Adevărul este că am şi că am avut dintotdeauna, de cînd eram adolescent un mare respect pentru Mihai Eminescu. Mă simt foarte aproape de el, de poezia lui.

Dincolo de acest început – care reia o schemă, meschină, de atac la persoană a celor care, fără să vă fi citit măcar un rînd…

Da, da, am înţeles unde bateţi.

Aşadar, dincolo de asta, ce aveţi în acest eseu cu Mihai Eminescu? Încotro bateţi? De data aceasta întrebarea e formulată la modul cît se poate de serios şi dincolo de orice parafrază…

Nu este, în primul rînd, un eseu despre Mihai Eminescu. El este, desigur, şi asta – dar într-o măsură indirectă. Într-o anumită măsură, deci, fără ca accentul să cadă pe Eminescu şi pe opera sa. Accentul, în modul cel mai direct spus, cade pe ceea ce s-a întîmplat cu moştenirea literară şi ideologică a lui Eminescu. Altfel spus, în eseul meu de acum este vorba nu de ceea ce a făcut Mihai Eminescu, ci de ceea ce au făcut alţii cu el, din el. Şi au făcut multe, cum s-ar spune.

Pînă la inventarul a ceea ce au făcut alţii din Eminescu şi pentru a fixa un cadru minimal: ce este pentru dumneavoastră Mihai Eminescu? Ce înseamnă el pentru dumneavoastră?

Pentru mine, cum vă spuneam încă din adolescenţă, a fost şi a rămas un foarte mare poet. De cînd eram în liceu, fără să mă oblige nimeni, am învăţat cu mare plăcere o mulţime de poezii de-ale lui. Le-am învăţat inclusiv pentru că le-am citit de foarte multe ori şi, astfel, mi s-au întipărit în memorie. Şi acum aş putea să recit multe dintre ele. Cred că pot spune şi „Luceafărul” pe de rost, fără să fac mari greşeli.

Mai precis: îl simt foarte foarte aproape pe poetul Mihai Eminescu. Sigur, sînt interesante – inclusiv pentr mine, în calitate de istoric – şi articolele sale politice, articole foarte personal scrise, foarte apăsat scrise. Dar, aici, fiind vorba despre ideologie, putem să fim sau să nu fim de acord cu ceea ce a scris Mihai Eminescu. Sau, mai aproape de felul în care întîmplă cu adevărat lucrurile, putem uneori să fim de acord cu o idee, alteori, nu. În ce mă priveşte, nu am mare aderenţă la ideologul Eminescu. Sau nu am aproape deloc, aş spune.

Pentru mine, Eminescu a fost şi rămîne, în mod  fundamental, un mare poet pe care, încă o dată spun, îl simt foarte aproape.

Şi atunci, ce NU este pentru dumneavoastră Mihai Eminescu?

El nu e altceva, în mod esenţial, altceva decît un mare poet. Este, desigur, un ideolog interesant – în termenii şi în perspectiva epocii. Dar lucrurile acestea din urmă trebuie să fie văzute în contextul lor istoric. Şi, cum spuneam, punctele mele de vedere de natură ideologică nu se suprapun aproape deloc cu acelea ale lui Mihai Eminescu. El este, desigur, şi un gînditor politic, dar nu este neapărat un gînditor politic pe gustul meu; ba dimpotrivă, aş spune.

În rest, din punctul meu de vedere cel puţin, nu este precursor al lui Albert Einstein. Poate că greşesc, dar asta cred. Şi nici al teoriilor legate de studiile de securitate de astăzi, aşa cum – şi în primul caz, şi în al doilea – s-a vehiculat la un moment dat. Dincolo de ironie, astea sînt fabulaţii.

Cartea dumneavoastră  ne dă un indiciu solid cu privire la ceea ce faceţi în fapt chiar din subtilul ei: „Facerea şi desfacerea unui mit”. Şi, la un moment dat, spuneţi că Mihai Eminescu este „o construcţie mitologică necesară”. În ce fel este necesară? Cum îndiguiţi într-o luare de poziţie „necesitatea” unui asemenea proces?

E necesară, fie şi numai în sensul în care a satisfăcut nevoia românilor de a avea, în sfîrşit, în rîndul lor o asemenea personalitate de foarte-foarte mare anvergură. Românii au avut şi continuă să aibă complexe – vedeţi şi în prezent prelungit complexul legat de recunoaşterea literaturii române, „ne lipseşte un Premiu Nobel”. Asta cu Nobelul este o obsesie intelectuală la noi. Herta Muller e un caz aparte, în această privinţă. În treacă fie spus, cine ia Premiul Nobel pentru literatură, asta nu e o garanţie că este un mare scriitor; uneori cel puţin, am impresia că aceste premiu se dă după cu totul alte criterii decît valoarea literară a textelor laureaţilor. Dar asta e o altă discuţie.

Însă am dat acest exemplu numai pentru a ilustra faptul că românii au frustrările şi complexele lor legate de poziţionarea culturală. Şi, încă de la început, de cînd s-a conturat mitul Eminescu, li s-a părut că, prin Eminescu, am atins culmea valorii – nu numai naţionale, dar şi internaţionale.

Dar Mihai Eminescu nu a fost de la început „românul absolut”, nu?

Nu. Dar a fost destul de repede aşa – din momentul cînd, practic, cariera lui de poet se încheiase. Deci, totul se declanşează, mecanismul mitologic se porneşte odată cu îmbolnăvirea poetului şi cu ieşirea lui sau aproape ieşirea lui din circuitul literar cotidian. Cînd începe să se cristalizeze mitul, avea, aşadar, opera aproape încheiată. Mai înainte, el a fost, desigur, şi contestat, a fost privit în fel şi chip şi, în orice caz, abia începuse să fie cunoscut în cercuri ceva mai largi.

Cînd s-a petrecut nenorocirea, accidentul biografic, îmbolnăvirea lui – atunci s-a creat în opinia publică un sentiment foarte puternic, aşa cum se întîmplă în momentele dramatice. Vedeţi şi ce se întîmplă în aceste zile, dup tragedia din clubul Colectiv. Nu spun că aceste două situaţii sînt comparabile; eu mă refer la mecanism, la cum reacţionează societatea în faţa nenorocirilor.

Şi atunci s-a combinat valoarea incontestabilă a versurilor eminesciene cu această catastrofă individuală care l-a lovit pe omul Eminescu şi toate au dat un amestec din care s-a născut un mare mit al României. Nu ştii niciodată cum se naşte un mit, nu avem cum să prevedem cu exactitate că, uite, din elementele astea adunate o să se nască un mit; e o combinaţie de natură chimică, se poate petrece – sau nu se poate petrece. În cazul lui Mihai Eminescu, s-a petrecut. Au fost cele două ingrediente aşadar: poezia şi drama personală. În primă fază a mitului, numai poezie, fiindcă această primă variantă nu îl priveşte decît pe poetul Eminescu şi nu pe ideologul Eminescu ori pe prozatorul Eminescu. Mitul se forjează în jurul poetului Eminescu, cu o admiraţie foarte mare chiar şi din rîndul celor care nu sînt deloc de acord cu ideologia în care credea Mihai Eminescu. Spre pildă, în cercurile socialiste este acceptat foarte de timpuriu şi, pînă la urmă, dincolo de cît de dur scrisese Eminescu despre ei, şi liberalii l-au acceptat.

Aşadar, poezia plus drama personală – cea care se prelungeşte. Nu a fost doar un moment. Au fost ani întregi, din 1883 şi pînă în 1889.  Eminescu este, în acei ani, mereu în actualitate, prin suferinţa pe care o îndură.

Mitul Eminescu nu e la fel, în trecerea sa prin timp. Care sînt marile momente, marile încărcaturi mitologice pe care Mihai Eminescu le suportă de-a lungul vremii? El, am căzut de acord, nu începe ca „românul absolut”…

Nu, nu începe. Dar începe ca „poetul român absolut”. „Român absolut” devine în bună măsură în primul deceniu al secolului 20. După 1900, imediat, odată cu mişcarea sămănătoristă cînd este descoperit, cum spunea Iorga într-o formulă memorabilă, „un nou Eminescu”. Un nou Eminescu apăru! Apăru un nou Eminescu dintr-o combinaţie de factori. Mai întîi, cum să spun, nu Eminescu a creat mişcarea aceasta sămănătoristă şi nici curentul acesta cu accente naţionale, autohtoniste chiar, cu valorizarea puternică a ţăranului, a satului. Însă Eminescu a fost chemat în sprijinul ei. Sigur că şi el gîndise în unele privinţe asemănător cu sămănătoriştii, dar, din acest punct de vedere, pînă atunci fusese prea puţin luat în considerare. Or acum, cu sămănătorismul şi poporanismul, e o anume atmosferă culturală şi socio-politică în primii ani ai secolului al XX-lea.

Or această evoluţie corespunde şi cu începutul punerii în valoare a manuscriselor eminesciene, faimoasa ladă cu manuscrise pe care o confiscase într-un fel, de fapt o păstrase, Titu Maiorescu. Intra aşadar, cam pe atunci o parte dintre aceste manuscrise şi este descoperită sau, la alte dimensiuni, este redescoperită şi revalorizată şi publicistica poetului (care zăcuse pînă atunci îngropată în ziarele „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”).  A fost o revelaţia atunci cînd Ion Scurtu, biograful şi cercetătorul operei lui Eminescu a publicat un volum consistent care cuprindea articolele politice ale lui Mihai Eminescu, din faza primă a activităţii lui gazetăreşti. Şi apoi, sigur, textele din „Timpul” – citite de mai multă lume, dar nu de foartă multă, întrucît acesta era, să nu uităm, un ziar de partid.

Odată cu asta, aşadar, „un nou Eminescu apăru” – un Eminescu care nu e numai poet şi poate că nici nu este poet în primul rînd. Conform noului scenariu mitologic, desigur. Care e, pe noua formulă mitologică, în primul rînd un gînditor, un gînditor politic, în spiritul ideilor naţionale româneşti. Un Profet naţional, cum ar veni.

Apoi, sigur, e perioada interbelică – incluzînd atmosfera naţionalistă destul de accentuată, cu tot ceea ce s-a făcut între timp şi se va mai face şi după 1930 în sensul valorificării datelor biografice, precum şi operei poetului. Anii 30 sînt, de fapt, foarte plini de interpretări privitoare la viaţa şi la opera lui Eminescu. Acum apar primele lucrări capitale despre el.

Cum se poate fi în acelaşi timp şi pesimit şi optimist, şi legionar, şi comunist şamd?

Cînd vorbim de mituri, orice e posibil aici. Sigur că există puncte de pornire în opera lui Eminescu pentru diverse construcţii mitologice despre el, sigur că există asemenea cîrlige. Eu nu vreau să spun că aceia care au formulat o teză sau alta în jurul lui Mihai Eminescu – teze care se bat, uneori, cap în cap – au fabulat cap-coadă. Mai mult sau mai puţin, există unele referinţe într-o direcţie sau într-alta în opera lui Mihai Eminescu. Însă, pînă la urmă, asta este soarta – nu doar a miturilor, ci şi a persoanelor oarecare. Cum să spun – cum e fiecare dintre noi? Nici noi nu ştim chiar tot în această privinţă şi nici cum sîntem cu adevărat. Cu atît mai mult, cei care ne privesc – ei ne privesc în fel şi chip. Aşa încît, dacă în jurul unui om oarecare se pot constitui o suită întreagă de biografii care  sînt foarte diferite între ele, în funcţie de cei care ne privesc, biografii care pot fi chiar contradictorii unele cu altele. Cu atît mai mult cînd este vorba despre o carieră postumă fabuloasă, precum cea a lui Mihai Eminescu şi de un mit fundamental al culturii române. Sigur că fiecare l-a tras pe Eminescu în direcţia în care i-a plăcut. Şi, cu atît mai mult cu cît, prin Mihai Eminescu s-a petrecut şi se petrece o manipulare foarte eficientă El este figura primă, tutelară a culturii noastre şi, în aceste condiţii, dacă reuşeşti să te revendici de la Mihai Eminescu, înseamnă că ai cîştigat puncte preţioase în modul cum te prezinţi în faţa oamenilor. Îl ai, în fond, ca protector pe Eminescu, nu pe altcineva…

Din unghiul dumneavoastră de vedere, care sînt cele mai periculoase, cele mai toxice interpretări în cheie mitologizantă cu privire la Mihai Eminescu?

Cea mai deformată şi totodată cea mai deformantă interpretare este, sigur, cea din anii 50. Atunci cînd Mihai Eminescu a fost văzut nu chiar ca un comunist, dar, în orice caz, ca un precursor al comunismului, cu accentul pus doar pe un singur poem – „Împărat şi protelar”. Mai mult – a fost o reducţie la acest poem, dar la la integralitatea lui, fiindcă au luat de acolo doar ce le-a convenit, această poezie fiind, totuşi, despre cu totul altceva şi avînd totuşi o altă încheiere decît cea optimis-revoluţionară, aşa cum pretindeau comuniştii că ar fi. Încă o dată – nici măcar aceste interpretări nu pleacă de la nimic. Există ceva acolo, dar deformarea este atît de mare încît interpretarea este ridicolă de-a dreptul.

Pe de altă parte, intepretările naţionaliste, ultra-naţionaliste, autohtoniste – pornind de la legionari, dar şi de dinaintea lor şi pe cele de după comunism, gen „România Mare” – mizează pe accentul naţionalist la Eminescu, care este real. În acest caz, deformarea nu este de amploarea celor pe care au făcut-o comuniştii în anii 50-60. Dar – acest fapt este extrem de important – lucrurile sînt puse, şi aici, în alt context. Una este să fii naţionalist, chiar în versiunea destul de radicală eminesciană, în secolul al XIX-lea, şi alta este să fii aşa în vremea Auschwitz-ului sau chiar în vremea noastră. Pur şi simplu, este făcut un amalgam nepermis între epoci şi lucrurile sînt scoase din context.

Un mit sau altul despre Mihai Eminescu îl face pe acesta, cum să spun, mai viu? Îndepărtează sau apropie oamenii de Eminescu? De un Eminescu autentic…

Mitul prelungeşte viaţa unei personalităţi. Pînă la urmă, mai curînd, în ciuda deformărilor şi oricît am repudia anumite deformări, mitul nu lasă pe cineva să moară. Dacă nu ar exista mitul eminescian, cu multiplele lui faţete, cu siguranţă că ne-am interesa mult mai puţin de Eminescu şi am fi mult mai puţin sensibili la acest subiect.

Ce e un „român absolut”, apropos de…?

A,păi pe mine mă întrebaţi?

Pai, da. Fiindcă pe cel care a lansat această sintagmă, nu prea mai am cum să o fac…

E cineva care cuprinde toate trăsăturile fundamentale ale naţiei româneşti, tot ce este mai valoros în spiritul românesc ş.a.m.d. Dacă însă mă întrebaţi direct pe mine, v-aş răspunde că este o expresie goală. E a vorbi ca să ne aflăm în treabă…

Dar legat de această chestiune – în afara lui Mihai Eminescu, pe acelaşi palier, mai există şi alţi „români absoluţi”?

Nu, de nivelul lui Eminescu, este clar, nu mai există. Dar, în literatura din epoca lui există o personalitate care s-ar putea să supravieţuiască de acum înainte chiar mai bine decît Eminescu. Este vorba, desigur, de Ion-Luca Caragiale.

Ar fi de făcut o carte – „I.L.Caragiale: facerea şi desfacerea unui mit”?

Sigur că ar fi de făcut. Dar nu o voi face eu. Lucruri foarte interesante despre Caragiale a scris Şerban Cioculescu. Cred că merită să fie republicate sau recitite.

Da…Ion Luca-Caragiale este un altfel de „român absolut” cu originile sale greceşti şi cu privirea lui asupra naţiei române, deseori contestată. Multă vreme, nu şi acum, căci ne-a obişnuit cu el, a fost considerat ca unul care i-a luat peste picior pe români. Era mai curînd un „antiromân absolut”, din această perspectivă.

Dar, constatînd ceea ce se petrece: Eminescu pare multora oleacă învechit (nu mie, căci eu, v-am spus, ţin mult la el, aşezîndu-l la locul său, în epoca sa), pe cînd Caragiale pare să fi rămas uimitor de proaspăt şi de actual. Ca adecvare la prezent, cred că I. L. Caragiale trece mai bine proba timpului. Şi cred că e actual şi ca adecvare la maniera de a face literatură; Caragiale e mai aproape de ceea ce este astăzi, de ceea ce se scrie astăzi decît Eminescu, acesta din urma, un foarte mare romantic, să nu uităm asta. Romantic înseamnă un scriitor de secol 19, totuşi. Pe cînd, într-o anumită măsură, I.L.Caragiale este un scriitor de secol 21.

Sigur, mi-e greu să dau verdicte în această privinţă şi mi-e greu să inventez artificial o cursă de viteză şi de rezistenţă Eminescu-Caragiale, dar privesc ce e în jur. Şi cam asta se vede.

Bref: Caragiale nu cred că are cum să aspire la statutul de „român aboslut”. De „antiromân absolut”, mai e de discutat (zîmbeşte). Cred însă că nici asta, fiindcă ne-am obişnuit cu umorul, cu satira lui. Dar a fost o perioadă – bunăoară, anii 30 – cînd a fost văzut în felul acesta, deloc măgulitor pentru el. Nicolae Davidescu a scris, îmi amintesc, pe atunci, un articol în care spune că ILCaragiale „este ultimul ocupant fanariot”.

În rest, pe linia aceasta a „românismului absolut” reprezentată la vîrf de Mihai Eminescu, cine ar mai putea să fie? Sigur că, în sculptură, Brâncuşi e uriaş, în poezie, Blaga este foarte mare – dar nu se compară. Nu în mitologie, cu Mihai Eminescu. Fiecare e foarte bun, foarte ilustrativ într-un anume segment; pe cînd Eminescu – nu spun că aşa a fost el, dar aşa a fost perceput – e în toate. E, în mitologie, la cel mai înalt nivel; şi nu în una sau două domenii, ci în toate.

De ce simte cineva nevoia să încarce pe altcineva cu „absolut”?

E o tendinţă umană, pînă la urmă. Este mitul acesta al salvatorului sau al personajului excepţional în care simţim nevoia să ne proiectăm. Nu este o chestiune numai românească, ci una general uman  – aceasta, de a urca pe cineva în imagina, de a-i face o statuie. Una sau mai multe statui. E ceva general-uman, dar tentaţia aceasta este cu atît mai acută la români, din cauza faptului, am spus-o în mai multe rînduri, că românii sunt un popor frustrat. Un popor care duce cu sine mai multe complexe, din motive pe care nu mai stau acum să le analizez. Din raţiuni de istorie. Ţări mici, în voaia soartei în colţul acesta de Europa, o evoluţie întîrziată, sentimentul de persecuţie, şamd. Şi atunci, cu atît mai mult, cînd se întîmplă să pui mîna pe un personaj precum Mihai Eminescu , simţi nevoia să îl urci sus, sus, foarte sus, să faci din el Sfîntul Patron al Naţiunii Române şi, în acelaşi timp, unul dintre marile spirite universale. Ne afirmăm în faţa lumii, ne legitimăm în faţa lumii cu Eminescu. Necazul în toată povestea asta este că aproape nimeni nu îl ştie pe Mihai Eminescu. E şi greu traductibil, de altfel. Dacă am merge în Europa, ca să nu mai spun în afara Europei, şi am spune – noi sîntem naţia lui Eminescu…

Am fi întrebaţi „la ce echipă a jucat”?

(rîde) Da. Da. Vă daţi seama cîtă lume ar înţelege despre ce este vorba cu adevărat.

Eminescu, aşadar, erou salvator. Ne-a salvat, ne salvează Mihai Eminescu? Ne poate salva?

De salvat, dacă e cazul să ne salvăm, ne salvăm noi înşine. Metaforic, da – a scris într-o limbă română admirabilă. Dar, la propriu, astea sînt proiecţii – nu are cum Mihai Eminescu să ne salveze. Aşa cum nu are cum, vorba versurilor celebre ale lui Grigore Vieru, să ne judece. Sigur, vorbe de acest gen îşi au rostul lor în pachetul de simboluri ale unei naţiuni. Dar nu trebuie să fie luate neapărat în sensul lor propriu. Nu le iau în derîdere, dar, la o analiză critică a lor, mă tem că nu rămîne mare lucru. Şi e bine pentru noi să încercăm să judecăm rezonabil.

Aţi scris o carte de scandal despre Mihai Eminescu?

Doamne-fereşte! Eu sper că nu. Dar, sigur, sunt unii care, dacă merg atît de departe încît să îl considere de Mihai Eminescu precursor al lui Einstenin şi aşa mai departe, ei poate că vor spune că eu îl denigrez pe Eminescu întrucît nu accept că, printre multe alte realizări ale lui, el a fost şi precursor al lui Einstenin. În ce mă priveşte, sînt convins că nu am făcut deloc o carte de scandal. Am încercat să fac şi cred că am reuşit să fac o carte echilibrată.

Dacă nu ar fi existat Eminescu, ar fi fost, credeţi, altcineva care ar fi fost încărcat mitologic aşa cum a fost acesta?

Eu ştiu…Greu de spus asta. Greu. Nu ştiu…La Eminescu au concurat nişte factori unici. Ce spun acum este o interpretare care poate să fie puţin deranjantă, dar o spun: cred că la el a contat foarte mult faptul că, foarte tînăr fiind, s-a îmbolnăvit teribil. Drama sa e o parte foarte importantă din mitul său. Să ne imaginăm un Eminescu care ar fi trăit pînă la adînci bătrîneţi. Şi-ar fi continuat liniştit opera. Ar fi adăugat la lirica sa deja impresionantă încă mult. Dar mitul său ar fi fost lipsit de această dimeniune: poet tînăr, căzut, rupt în două de o dramă. Este aceasta o dimensiune tragică foarte importantă, a contat foarte mult. Sigur, spun asta de fiecare dată, pe lîngă calitatea versurilor, căci eu nu vreau să nu minimalizez în nici un fel valoarea sa ca artist.

Nu ştiu dacă era altcineva care ar fi putut să stea, mitologic, în locul lui Mihai Eminescu. Dar românii ar fi simţit, în chip firesc, o asemenea nevoie.

Cînd demitizaţi – cînd scrieţi despre „facerea şi desfacerea unui mit” – ce anume faceţi: operă de construcţie sau operă de destrucţie?

Clar, operă de construcţie. Eu îmi construiesc fiecare carte. În nici una dintre cărţile mele nu mi-am propus să îmi bat joc de mituri, ci numai, în felul meu, să le explic. Dacă însă, explicăndu-le, le fisurez, îmi pare rău, nu am ce să fac; datoria mea de intelectual şi de istoric este să încerc să înţeleg cum stau lucrurile.

Sînt toate aceste construcţii mitologice despre Mihai Eminescu, cum să le spun, inevitabile?

Mitologie este într-un fel inevitabilă. Daca exact acestea sînt inevitabile sau nu – nu avem cine ştie ce cîştigat dacă ne punem o asemenea întrebare. Ele sînt şi punct. Pe astea pe avem, pe astea trebuie să le consemnăm şi să le analizăm. Nu există comunitate care să trăiască într-un mod complet în afara mitologiei. Ai nevoie ca om şi, cu atît mai mult, ca şi comunitate, de ceva mai mult decît de viaţa prozaică de fiecare zi. Deci, mitul este o mare credinţă pînă la urmă; trebuie să crezi în ceva, să te bazezi pe ceva, chiar dacă unele sînt lucruri iluzorii. Altminteri, ce semnificaţie are viaţa, dacă nu îi găseşti şi un ţel mai înalt, fie el şi iluzoriu?

S-au formulat toate scenariile mitologice posibile despre Mihai Eminescu?

Ei, nu ştiu eu viitorul…

Sau, vom mai avea surprize? Aşa cum, recent, am aflat că Eminescu se pricepea şi la intelligence şi la studii de securitate – cred că referinţa e într-o teză de doctorat -, vom afla, oare că avea idee şi de Statul Islamic sau de perspectivele de dezvoltare ale UE?  

Nimeni nu are cum să prevadă viitorul. Uneori, nici trecutul. Probabil că şi mitologia eminesciană a obosit puţin. Unii s-au plictisit, alţii au cam depăşit măsura cu toate aceste scenarii de complot împotriva lui Eminescu. Cred că mitul Eminescu e oarecum plin şi într-un fel istovit. Dar, din scenariile logic posibile, nu putem să excludem nimic.

Cînd e din unghiul dumnevoastră de vedere o cultură matură – cînd nu mai produce mituri sau cînd, deşi le produce, şi le vizitează cu relaxare, cu detaşare, chiar cu umor?

A doua variantă, fără discuţie. Cu precizarea că nu văd cum prima versiune  e posibilă: o cultură produce mereu mituri. În acelaşi timp cu miturile, cred că trebuie să avem la purtător şi o doză suficient de mare spirit critic, de detaşare, de capacitate de analiză raţională. O cultură completă şi vie le cuprinde şi pe unele, şi pe altele – şi pulsaţiile acestea mitologice pe de o parte, şi spiritul critic.

Cum e posibilă „ieşirea din mitul Eminescu”?

Dar nu trebuie să ne grăbim să ieşim. De ce să ieşim? Nu e nici o supărare, nu e nici o problemă că există o mitologie Eminescu. Problema este să putem discuta cît se poate de liber şi în chip critic şi raţional despre toate aceste lucruri. Pe mine nu mă supără deloc că există o mitologie Eminescu.