Cât de sec şi, totodată, nesperat de precis poate fi limbajul de ordinator! La o simplă aruncare a privirii, atât limitele, cât şi potenţialităţile acestei scriituri, se trădează, învălmăşite, unele pe altele. Iată şi un exemplu, reprodus întocmai de pe vitrinele unui site de editură:
Autorul – Teutişan Călin; Domeniul – Literatura beletristică; Subdomeniul – Literatura română; Aria tematică – Eseuri şi comentarii critice, scriitori tineri; Genul – Studiu tematic de critică şi istorie literară; Prefaţa – Ion Pop; Nr. pagini – 400; Anul apariţiei – 2005…
Urmează, în această înlănţuire, preţul, exprimat atât în lei, cât şi în euro, precum şi alte detalii care nu importă aici. Şi totuşi, dincolo de etajările seci ale monofoniei substantivale şi dincolo de sugestiile vagi asupra materialului scos la tejghea ori liber să călătorească în eter, se ascunde, însă, o muncă teribilă. Din spatele acestei banale expuneri cu iz bibliografic, postată pe site-ul comerciantului, transpare rodul unui demers critic relevant pentru istoria şi pentru receptarea literaturii române, surprinsă în mecanismele adânci ale devenirii ei.
Călin Teutişan aparţine acelui tip de critic pentru care esenţa intimă a fenomenului literar este însăşi devenirea: îl interesează evoluţia acestuia de-a lungul unor epoci, apelul la structuri contradictorii, uneori chiar în interiorul aceleiaşi perioade istorice.1 Crezul intim al universitarului, criticului, eseistului şi eminescologului Călin Teutişan – aşa cum ni se developează încă din culegerea de studii Feţele textului (2002)2 – este dat, în primul rând, de certitudinea unei absenţe. Este vorba despre absenţa oricărui avatar posibil al ideii de hazard, de accident, în devenirea poeziei româneşti, înţeleasă strict ca integralitate şi ca evoluţie logică, operaţii care evită întrepătrunderile cu fragmentarismul de tip postmodern. Această absenţă este, însă, compensată şi motivată, după cum vom vedea în rândurile următoare, printr-o credinţă nestrămutată, ,,intimă şi definitivă”3, în necesitatea unui studiu vădit axiologic şi în autoritatea valorii şi a reperelor autentice ale literaturii. Semnalam deja că tinereţea lui Călin Teutişan nu îl apropie prea tare de macazul postmoderniştilor, ba dimpotrivă: cu toate că fostul component al trupei „Direcţia 9”4 afişează scriitura proaspătă şi inventivă a unui seducător postmodern, modelele sale critice par mai degrabă interbelice, iar dintre toate, Lovinescu pare a deţine capul de afiş5.
Lansat în domeniul sintezei critice şi de istorie literară, după ce în Feţele textului se risipea într-o zonă ameţitor de largă a literaturii şi a criticii literare6, Călin Teutişan îşi propune, prin Eros şi reprezentare. Convenţii ale poeziei erotice româneşti, o ,,schiţă de istorie autohtonă a amorului pre versuri tocmit”7. Autorul pândeşte liber Poezia, caută să imortalizeze momentele privilegiate ale coagulării convenţiei, ale întrupării canonului, şi iese, de fiecare dată la iveală numai şi numai cu cel mai bun vânat. Este un vânător pretenţios: caută mereu un eu liric în poziţie centrală şi un imaginar specific, ,,eliberat de convenţionalismul discursului poetic pre-romantic”8. Or, convenţia poeziei (nu doar erotice) româneşti o constituie, fireşte, Mihai Eminescu. Ceea ce a fost până mai ieri ,,Poetul Naţional”, a rămas, totuşi, până astăzi ,,termenul superlativ de referinţă”, în pofida tuturor reacţiilor de revizuire. Oricâte nietzscheene ciocane au înălţat iconoclaştii asupra umbrei, pe care au crezut-o pietrificată, statura ei mitică, de care continuă să se intereseze tot românul, de la Mircea Cărtărescu9 până la Andrei Gheorghe10, a dominat şi domină încă istoria poeziei româneşti, o istorie înfăţişată simbolic ca o desfăşurare de forţe, ca o înfruntare dintre iconoclaştii şi iconodulii supremei Convenţii întemeietoare.
Descălecatul eminescian constituie, prin urmare, Convenţia supremă a cărei soartă în (post)modernitate o urmăreşte cu fidelitate, o redă cu fineţe şi o fixează cu precizie Călin Teutişan. Trecerea la cele veşnice a Poetului care a înregistrat o culme în creaţia poetică românească, atât prin imaginarul, cât şi prin limbajul poetic, a atras, după sine, fatalmente, şi o criză. Deja cristalizatele poziţii, în raport cu ilustrul model, criticul clujean le desfăşoară pe trei direcţii: Persistenţa convenţiei (aici intrând poeţii simbolişti, dar şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu), apoi Negarea convenţiei (prin poeţii avangardişti, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ) şi, la urmă, Deconstrucţia integratoare a convenţiei (cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Marta Petreu şi Ion Mureşan), ultimele două direcţii ilustrând poziţia iconoclastă şi dialogul polemic în raport cu convenţia stabilită prin momentul Eminescu.
Până să ajungă la asemenea departajări şi la relaţia de dependenţă cu marea convenţie eminesciană, C. Teutişan examinează zona în care se înscrie aşa-numita Protoistorie a convenţiei – cum este intitulată prima secţiune a volumului (paradigma Văcăreştilor, a unor Costache Conachi, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu sau Grigore Alexandrescu – excelentă formulare în ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă: ,,preeminenţă a gândirii asupra sentimentului” – ), cu neajunsurile şi prevestirile discursului lor ,,amoros”.
Noutăţile lui Călin Teutişan provin din echilibrul critic şi din vocaţia pentru sinteză. Studiile pe tema poeziei erotice româneşti au fost axate, până acum, fie exclusiv pe figurile de limbaj, sacrificându-se imaginarul sau conexiunile dintre cei doi versanţi, fie descentrate de fragmentarism. Teutişan vindecă această fisură cu o inepuizabilă modestie, cu un sentiment al firescului, al datoriei de critic şi istoric literar (de unde şi dublarea lucidităţii analizei de către o formă de cursivitate relaxantă a discursului critic). Nu are pretenţia exhaustivului, consideră analizele întreprinse drept simple ,,contribuţii la înţelegerea” unor poeme importante şi degajă în ton relaxarea şi certitudinea date de siguranţa opţiunii: nu manifestă nicio clipă senzaţia ori teama că ar fi uitat un aspect esenţial pe dinafară, deşi am văzut deja că nu are pretenţia exhaustivităţii.
Există, la Călin Teutişan, şi un anumit optimism, acel caracter luminos al scriiturii, care se zămisleşte – e drept, foarte discret – din opţiunile demersului critic adoptat în Eros şi reprezentare, din însăşi alegerea metodei critice: „Vizăm o distribuţie preferenţială a accentelor asupra imaginarului, în primul rând, şi doar în al doilea rând asupra limbajului ”11. Criticul întrevede astfel riscul „secătuirii” şi încremenirii într-un studiu al clişeelor lingvistice, care ar fi înfăţişat, cu amărăciune, ,,căderile” limbajului dinspre Eminescu spre Cărtărescu, şi, cu masochism, lenta contemplare a deconstrucţiei poeticului: ,,Nu dorim un studiu al clişeelor lingvistice. Desigur, ele au fost semnalate pe parcursul analizelor, acolo unde le-am considerat relevante […] pentru o evoluţie a formelor. Acestea nu fac însă obiectul predilect al studiului câtă vreme o poetică istorică a stereotipiilor de limbaj ar fi, de fapt, o istorie a căderilor limbajului”12. Dar criticul e interesat, dimpotrivă, de ,,punctele înalte ale poeticului” şi de „stereotipiile” imaginarului.
Ce anume angajează, însă, vectorul pozitiv al acestor locus amoenus? Răspunsul vine imediat (poate ca un reproş discret adresat disoluţiei conştiente a valorilor în postmodernism şi demonului auto-distrugerii): constanţa, convergenţa şi coerenţa – această Sfântă Triadă exorcizantă în raport cu stafiile ludicului relativizant. „Contribuţie remarcabilă la interpretarea sub unghi novator a poeziei române moderne” (Ion Pop)13, sinteza criticului clujean se impune prin două calităţi incontestabile: echilibrul şi vocaţia esenţialului. Optimismul, modestia autorului sau rafinamentul viziunii susţin aproape la toate nivelurile lucrării acest echilibru modernist, inclusiv la nivelul impresionantei bibliografii critice, unde autorul a apelat, cu egală prudenţă, atât la clasici, cât şi la eşalonul de imediată contemporaneitate. Este o opţiune conştientă, asumată şi chiar explicitată în aceeaşi manieră: ,,Am urmărit nu o cantonare în formule osificate ale judecăţii de valoare, dar nici un apel exclusiv la bibliografia de ultimă oră, care uneori uită sau reinventează câştiguri clasice ale unor studii mai vechi”14.
Privită în orizontul metacritic, sinteza lui C. Teutişan prezintă un singur mare semn de întrebare: platforma de selecţie a autorilor. S-ar zice că aceste critici erau deja prevăzute, dovadă fiind tonul anticipativ care domină Epilogul studiului: ,,ca o problemă de selecţie, am urmărit îmbinarea unui principiu canonic […] cu un principiu al capacităţii de a impune convenţii sau de a fi reprezentativ pentru acestea. Astfel se justifică prezenţa mai redusă a unui Macedonski…”15. Iată că dăm deja peste una dintre criticile aduse cărţii. Care ar putea fi justificările? Credem că, dincolo de gestul de frondă la adresa lui Macedonski, există două argumente în favoarea acestei situări periferice, date fiind condiţiile şi obiectivele asumate de perspectiva unui sistem teoretic mai sus enunţat:
a. Autorul a anunţat de la bun început ca rămâne interesat de esenţa intimă a fenomenului literar, adică de devenirea, de evoluţia acestuia de-a lungul unor epoci. Or, ,,forţa talentului individual” (care s-ar dovedi a fi un criteriu favorabil reaşezării strategice a poeziei lui Macedonski ) nu mai are aceeaşi rază de bătaie în perspectiva devenirii poeziei româneşti, în cazul nostru, a celei erotice.
b. Macedonski este, într-o bună măsură, un deschizător de drumuri, dar nu poate fi reprezentativ prin capacitatea sa de a impune convenţii. Relevanţa sa poetică trebuie căutată la nivelul acelei ,,plăci turnante”16 dintre romantism şi simbolism.
Ce destin ingrat pentru orgoliosul epigramist de altădată! În interpretarea lui Călin Teutişan, erotica lui Macedonski mărturiseşte ,,ruptura” dintre modelul romantic şi cel simbolist, dacă se are în vedere istoria internă a operei sale; din perspectiva istoriei literare, însă, ceea ce încearcă să ne convingă Teutişan este că teza cu placa turnantă, care cade ca un fatum peste concurentul de altădată al lui Eminescu, este cea mai potrivită. Cum s-ar spune, Macedonski, săracul, nu a rămas nici în car, nici în căruţă.
Înclin să dau dreptate criticului clujean. Nu ajunge să substitui florile de tei cu liliacul, lamentându-te într-o manieră demnă de poeţii Văcăreşti: ,,Uscat e liliacul şi nu mai suntem doi” (Stuful de liliac)17 şi să-ţi doreşti cu ardoare însemnele cifrului simbolist, dar să încremeneşti în formule de genul: ,,Eu sunt flacăra şi-aduc inspiraţia” (v. Noapte de decemvrie). Este şi o formă de neîncredere în minimele capacităţi ale unui cititor mediu… Gata cu Macedonski, trecem mai departe.
Ion Bogdan Lefter face, la capătul unei cronici elogioase a cărţii, un singur reproş criticului – unul şi acelaşi (asta după ce aprobă canonul ,,clasicilor”, precum şi, tacit, poziţionarea periferică a lui Macedonski): este vorba despre absenţa, în cadrul ,,postbelicilor” a unor poeţi precum Leonid Dimov, Matei Vişniec, Nichita Danilov, Emil Brumaru ş.a., în favoarea câtorva „discutabili”18. Observaţia e justă, dar se uită faptul că s-ar pierde ceva din echilibrul – fie şi cantitativ – al capitolelor cărţii, în favoarea exclusivă a literaturii contemporane. Prezenţa unei suite întregi de postbelici ar fi reclamat o reconsiderare riscantă a canonului şi o reîntoarcere la situaţia lui Macedonski, de unde rezultatul imediat ar fi fost o tensiune prea mare între Libertate şi Canon. Personal, aş avea două sugestii în chestiunea selecţiei autorilor, pe care le-aş cuprinde în forma următoare:
a. Este de bănuit o inaderenţă a criticului clujean, în deja menţionata tradiţie lovinesciană, la formulele literare ale tradiţionalismului. Şi totuşi, îndeobşte cunoscut este şi faptul că, privită cronologic, poezia lui Vasile Voiculescu a înregistrat o incontestabilă evoluţie. Critica literară a fost silită, în timp, să se replieze şi să-şi estompeze considerabil eticheta de sămănătorist, ortodoxist, tradiţionalist ş.a.m.d., aplicată celui care performa cândva „alături de Blaga cântarea jelei metafizice” (G. Călinescu) şi care îşi desena cu naivitate elanul mistic (în genul: „Un vulture are cuib în mine/ Îl simt cum fâlfâie mereu/ Şi vulturul, precum ştiţi bine/ E pasărea lui Dumnezeu”, Pasărea lui Dumnezeu), reconsiderând vocea din Ultimele sonete închipuite… (concepute între 1947-1958) şi mergând până la echivalarea acestui volum cu o capodoperă a liricii erotice româneşti. Cel puţin prin prisma imaginarului unde se înnoadă o viziune aparte dintre eros şi religios, poate că Vasile Voiculescu ar fi meritat o discuţie într-o istorie a poeziei erotice româneşti: ,,Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,/ Să-mi fac un ştreang, eu singur, cu fragedele-ţi rochii…” (Sonetul CLXIII). Să fiu mai tranşant: numele lui Macedonski – atât de ,,încercat” şi generator, după cum am văzut, al atâtor controverse, este totuşi menţionat în textul criticului clujean de nouă ori, iar cinci pagini îi sunt dedicate în întregime! (Ceea ce mă face, din nou, să cred că dimensiunea micului ,,scandal” legat de poziţionarea lui Macedonski în istoria poeziei erotice româneşti, ar ţine mai degrabă de lipsa vreunui subtitlu, în cuprinsul lucrării, care să facă referire la poetul Nopţilor…, şi, deci, de graba cu care s-a parcurs studiul, altminteri extrem de dens, al universitarului clujean. Vasile Voiculescu nu se învredniceşte, însă, nici măcar de o singulară (!) pomenire a numelui său. Or, parcă era, totuşi, autorul unei capodopere…
b. Personal, aş fi optat pentru cel puţin încă un volum de versuri de-ale lui Doinaş, nu m-aş fi oprit numai la Alfabetul poetic. Chiar şi Ion Pop foloseşte, în prefaţa volumului, doar două cuvinte despre poezia Cercului Literar de la Sibiu, spre deosebire de celelalte nume salvate în canon, despre care intervine mereu cu observaţii şi justificări menite să elogieze, pe când, în legătură cu Radu Stanca şi Şt. Aug. Doinaş, se limitează să afirme doar (şi totodată simptomatic) că paginile consacrate lor sunt „concentrate” şi „sintetice”.
Prin această veritabilă istorie, în fapt, a Poeziei, Călin Teutişan a câştigat nu numai un pariu cu critica literară19, ci a câştigat şi un pariu cu sine: într-un text confesiv, publicat în urmă cu câţiva ani în revista „Echinox”, acesta afirma imperativ, ca pentru sine: Să NU mă joc. Să nu m-ascund pe după teorii postmoderne sau verticalităţi beton academistice20. Iată un crez fidel urmărit în Eros şi reprezentare.
NOTE :
1. Călin Teutişan, Eros şi reprezentare. Convenţii ale poeziei erotice româneşti; pref. de Ion Pop, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 327.
2. Călin Teutişan, Feţele textului, Cluj-Napoca, Limes, 2002 (cu precădere pp. 5-6).
3. Eros şî reprezentare…, ed. cit., p.19.
4. Călin Teutişan s-a afirmat la începutul anilor ’90, încă din studenţie, ca membru al unui mic grup de tineri filologi ,,de şcoală nouă”, continuatori ai tradiţiei ,,echinoxiste”, deşi uneori contestatari ai precursorilor. Acesta era grupul ,,Direcţia 9”, dintre membrii căruia se vor mai afirma, ulterior, şi alte nume precum Mihaela Ursa, Horea Poenar ş.a.
5. În eseul-confesiune Fichier sans titre, publicat în revista “Echinox” (nr. 4-5-6, 2002), Teutişan se priveşte cu luciditate şi auto-ironie într-o oglindă a timpului trecut, mărturisindu-şi schimbarea de optică faţă de timpul când s-a „înrolat” pe vasul (a cărui arhitectură a şi modelat-o cu mâna sigură, deşi tinerească, a teoreticianului de atunci) ,,Direcţiei 9”: ,,…pe unde e Teutişanul din Zgomotul şi furia atât de “safe” în dosul limbajului conceptual […]. Când eram la D9 credeam în formă. Acuma nu mai cred. Forma singură nu ajunge ca să pună în ordine lumea poetică. Trebuie mai mult de atât, trebuie viziune, model cosmologic şi etcetera. Ziceam atunci ,,neoclasicism”. Acuma zic “neoromantism”. Cu tot ce implică el: inspiraţiune, viziune, subiectivitate şi poveste”.
6. Diversitatea tematică şi stilistică a eseurilor din Feţele textului, deşi remarcabilă, avansează ipoteza unui puzzle ale cărui priorităţi sunt mai greu trasate. Asupra unora criticul va reveni cu succes: v. şi Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian, Apostrof, Cluj-Napoca, 2006.
7. Ion Bogdan Lefter, Din istoria poeziei erotice româneşti, în “Ziua”, 21 septembrie, 2005.
8. Ion Pop, Prefaţă în Eros…, ed.cit, p.8.
9. Mircea Cărtărescu, în “Dilema”, nr. 265, 27 febr. – 5 martie 1998.
10. Este vorba despre “susţinerea” lui Eminescu între primii zece “Mari Români”, de către A. Gheorghe, în cadrul unei campanii televizate, TVR, 2006.
11. Călin Teutişan, Eros…, p.18
12. Idem
13. Ion Pop, Prefaţă în Eros…, p.12
14. Călin Teutişan, Eros…, p.329
15. Ibidem, p.327
16. Ibidem,p. 329
17. Alexandru Macedonski, Opere, I, Poezii, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1939.
18. Din această cauză, probabil, îşi intitulează discursul meta-critic Din istoria poeziei româneşti: prepoziţia aflată în poziţie iniţială ridică semne de întrebare tocmai asupra ideii de sinteză, reclamând anumite probleme în ilustrarea canonului postbelic la C. Teutişan.
19. „Călin Teutişan e o promisiune onorată, transformată în certitudinea unui critic remarcabil”. (I.B.Lefter, op.cit.).
20. Călin Teutişan, Fichier sans titre…, ed.cit.
