Timp si atemporalitate
– Fragment –
Găsim ca fiind de-a dreptul extraordinare şi bizare anumite raportări evreieşti la temporalitate. Există momente în care însuşi Bunicul-Ceas pare să se revolte, să se răsucească şi să facă piruete. Să ne gândim la doi evrei cu adevărat atemporali: profetul Zaharia şi Albert Einstein. Zaharia a avut viziunea unei zile care va sosi curând, numai Dumnezeu ştie când anume, şi care nu va fi „nici zi, nici noapte“, atât seară, cât şi după-amiază, atât vară, cât şi iarnă. Albert Einstein ne-a schimbat perspectiva asupra timpului prin faptul că l-a introdus ca pe un factor în propria sa teorie a relativităţii, concluzionând: „Singurul motiv pentru care timpul există este acela că nu se întâmplă totul dintr-odată“.
Evreii şi cuvintele
Amos Oz
(eseuri)
Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean
Seria de autor Amos Oz, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Nu vom insista asupra intercalării timpului cu spaţiul, deşi am putea s-o facem, deoarece nu considerăm că teoria relativităţii a lui Einstein are la bază ceva preponderent evreiesc (poate doar îndrăzneala). În schimb, vă invităm să meditaţi asupra sensului biblic al sfinţeniei. Veţi fi surprinşi să aflaţi că nu există nici o „Ţară Sfântă“ în Biblie, iar singurul loc sacrosanct este Templul din Ierusalim, Muntele Sfânt al lui Dumnezeu. Există, în schimb, multe „timpuri sfinte“. În zilele sfinte, întreg poporul – indiferent de rang ori sex – era invitat să ia parte la „lectura sfântă“. În Talmud, limba ebraică, ieşită între timp din uzul de zi cu zi, a devenit „limba sfântă“. De aceea, în clipa în care evreii au pierdut Ierusalimul şi Muntele Sfânt, au putut lua cu ei, în amarul exil, întreaga sfinţenie a lucrurilor nonspaţiale, intangibile: limba, lecturile, repetarea, ciclicitatea calendarului „timpurilor sfinte“.
Asta nu înseamnă că evreii au avut vreodată o filozofie bine închegată a timpului. De fapt, au avut mai multe. De exemplu, timpul ar putea lua formă circulară. Ecclesiastul o spune cel mai bine:
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi aceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.
Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!“, acesta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.
Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor.1
Te pune pe gânduri, într-adevăr. În orice caz, toropeala fermecată a Ecclesiastului nu l-a împiedicat să acorde o atenţie cu totul specială poeziei. Arta lui unică străluceşte dindărătul versurilor, spunându-ne: „Priviţi, e ceva nou!“ Suntem siguri că acest autor – Solomon, prin tradiţie, deşi vocabularul ebraic ne indică o eră ceva mai târzie – a avut un ego poetic, dorindu-şi ca posteritatea să-şi aducă aminte de el. Asta s-a şi întâmplat. Pe bună dreptate.
Poate doriţi să aflaţi de ce credem că Ecclesiastul a fost un bărbat. De vreme ce este posibil ca delicata Cântare a Cântărilor să fi avut drept autor o femeie, de ce nu putem presupune acelaşi lucru şi despre următoarea carte de pe raftul biblic? Ei bine, numiţi-o pur şi simplu intuiţia cititorului experimentat, iar noi ne asumăm riscul de a cataloga textul drept unul scris de un bărbat. Langoarea, detaşarea de lume, disperarea afişată, asezonată cu o îndreptăţire blazată, toate respiră o masculinitate mai degrabă aristocratică. Autorul ar putea fi chiar Solomon însuşi.
Dar senzaţia Ecclesiastului că timpul este lipsit de sens nu era una tipică scribilor şi cărturarilor israeliţi care l-au precedat, şi nici scriitorilor evrei care i-au urmat. Suntem de părere că nici astăzi nu există o asemenea credinţă. Până şi terapeutul vienez Viktor Frankl, supravieţuitor al lagărelor Theresienstadt şi Auschwitz, care i-a pierdut pe aproape toţi aceia pe care i-a iubit, foloseşte de mai multe ori cuvântul speranţă decât disperare în cartea sa intitulată Omul în căutarea sensului (1946). În acelaşi fel, Mischa, din Iacob mincinosul al lui Jurek Becker, îşi spune lui însuşi, dar şi celorlalţi locuitori ai ghetoului că „are sens să vorbim despre viitor“. Holocaustul nu a dat naştere unui Ecclesiast de dată târzie. Sinucigaşi, da. Indivizi care au pierdut lupta pentru sens, da. Dar nimeni nu a scris, după Auschwitz, „nu este nimic nou sub soare“. Cumva, circularitatea şi repetitivitatea istoriei nu au mai reprezentat o opţiune.