Aceasta este o constantă uimitoare a istoriei evreieşti încă (cel puţin) din perioada mishnaică: fiecare băiat trebuia să meargă la şcoală de la trei ani până la împlinirea vârstei de treisprezece ani. Această datorie le era impusă copiilor de sex bărbătesc şi părinţilor acestora, instituţiile de învăţământ fiind administrate şi adesea subvenţionate de comunitate. La şcoală, care era, de cele mai multe ori, adăpostită într-o mică încăpere, cu un singur profesor şi copii de toate vârstele, băieţii învăţau ebraică – nu limba lor maternă, ci una care deja nu mai exista în perioada talmudică – atât cât să le permită să scrie şi să citească. Această perioadă de studiu de zece ani era obligatorie, indiferent de categoria socială din care provenea copilul, de statutul familiei sau de mijloacele ei materiale. Cu siguranţă, unii copii renunţau înainte de bar mitzva, dar foarte puţini dintre ei rămâneau analfabeţi.
Evreii şi cuvintele
Amos Oz
(eseuri)
Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean
Seria de autor Amos Oz, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Secretul consta în a le preda un volum cât mai mare de informaţii în primii ani de viaţă şi în a-i recompensa cu dulciuri, pe care să le mestece şi să le asimileze împreună cu primul lor alfabet. În vreme ce alte culturi lăsau băieţii în grija mamelor până la vârsta la care erau destul de mari să împingă un plug ori să mânuiască o sabie, evreii îşi educau copiii familiarizându-i cu poveştile vechi încă de când dădeau semne că pricepeau ceea ce li se spunea, adică în jurul vârstei de doi ani, şi apoi îi învăţau să le citească, în jurul vârstei de trei ani şi jumătate. Pe scurt, şcoala începea curând după înţărcare.
Metoda evreiască se folosea de acele canale prin care textele vechi reuşeau să ajungă direct la tinerii descendenţi. Foarte devreme în istoria noastră am ajuns să depindem de textele scrise. De cărţi. Marea poveste, dimpreună cu toate legile înscrise în ea, a trecut de la o generaţie la alta pe tăbliţe, papirusuri, pergamente, iar apoi, pe hârtie. Astăzi, în timp ce scriem această carte, istoricul verifică toate referinţele noastre cu ajutorul unei tablete digitale şi nu poate rezista în faţa unei idei cât se poate de seducătoare – că textualitatea evreiască, de fapt întreaga textualitate – închide cercul. De la tabla legii la tabletă, de la suluri la învârtirea unei rotiţe de mouse.
Femeile vocale
– Fragment –
Astăzi, anumite comunităţi evreieşti deosebit de puternice nu doresc să audă femei cântând. Nu pe scenă, nu în cadrul ceremoniilor militare sau civile, nici măcar în cabina de duş. Chiar în timp ce cartea de faţă prinde contur, în Israel, în mediile evreieşti ultraortodoxe devine tot mai acută cererea de a amuţi vocile femeilor şi de a şterge sau de a acoperi figurile feminine din sfera publică. Anumite companii publicitare şi anumiţi organizatori de evenimente se conformează. Locul chipului, al trupului şi, mai ales, al vocii unei femei este înăuntrul casei ei, ne spun nenumăraţi rabini. În joc sunt virtutea şi modestia, mai ales cele ale bărbaţilor. Femeile evreice sunt prinţese, spun conducătorii spirituali, şi cel mai bine este ca demnitatea şi frumuseţea lor să fie păstrate cât mai departe de stradă. Oare nu ne învaţă Biblia că „Toată onoarea fiicei regelui se află între pereţii camerei sale“ (Psalmi, 45:14)?