Interviu Smaranda VULTUR: Memorie, istorie, uitare şi salvare

Dialog exclusiv LAPUNKT între Smaranda VULTUR şi Cristian Pătrăşconiu.

O parte din opera dumneavostră publică – fie ea scrisă sau altfel (de coordonare, conferinţe, grupuri de lucru) – este despre ceva, după părerea mea, destul de rar pentru România: sînteţi unul dintre oamenii care ajută memoria – culturală, istorică – să fie cît mai vie. Întîi: de ce despre trecutul recent şi, implicit despre memoria acestuia, nu sîntem aşa de harnici? De ce – cultural, oficial, instituţional – o asemenea preocupare pare mai degrabă secundară, dacă nu chiar marginală?

Din  punctul meu de vedere orice memorie este culturală şi are o relaţie cu istoria, nu doar trăită, ci şi scrisă. Mă refer desigur la felul în care oamenii citesc trecutul, se raportează la el şi încearcă să şi-l reprezinte. Memoria are întotdeauna o dimensiune culturală, nu doar pentru că nu putem vorbi de cultură fără transmitere sau pentru că în culturi diferite şi contexte diferite memoria poate reprezenta altceva, ci şi pentru că citim trecutul, cum spunea Maurice Halbwachs prin grile care sunt deja modelate cultural. El le spunea „cadre sociale ale memoriei”, un fel de prefabricate socio -culturale care guvernează selecţia unor fapte din trecut şi interpretarea lor. Un mit, o legendă, un simbol pot sluji drept cadre de referinţă care filtrează experienţele noastre şi le proiectează la o scară exemplară, le fac inteligibile altor membri ai aceleiaşi tradiţii culturale. Acest proces, căci despre el va fi vorba în cele ce urmează, e înscris într-o istorie şi face referinţă la ea. Cam aşa văd eu conexiunile memoriei cu istoria şi dimensiunea culturală a acesteia.

Pe mine m-a interesat  în special procesul  prin care memoria  reactualizează  trecutul şi îl refoloseşte în contexte noi, dându-i  semnificaţii  în funcţie de diverse scopuri ( sau mize), identitare, politice, justiţiare etc. Unul  dintre ele ar putea fi chiar cel pe care îl sugerează  întrebarea privitoare  la trecutul recent. Adică acela de a crea o conştiinţă comună, un mod asemănător de a ne raporta la acest trecut care să producă la nivel comunitar sau măcar familial un relativ consens, menit să sudeze grupul sau comunitatea.  E vorba deci de memorie ca transmitere şi comunicare, de practici memoriale ce favorizează coeziunea grupurilor, jucând rolul unui liant între generaţii, favorizând puterea  memoriei de a coagula sensuri  împărtăşite de grupuri largi de oameni şi de a masca laturile conflictuale ale memoriilor aflate în concurenţă.  Asistăm din acest punct de vedere în ultimii 25 de ani la un efort constant în această direcţie din partea unor instituţii sau organizaţii non -guvernamentale, dacă ne gâdim la o memorie de tip comemorativ. Dar nu totdeauna ritualurile comemorative şi consensul pe care îl generează pot acoperi o funcţie importantă a memoriei care este aceea de a cunoaşte şi înţelege trecutul. Ele promovează  o atitudine pioasă faţă de trecut, orientată spre comemorarea  victimelor, spre eroizarea şi sacralizarea lor, ignorând adesea suportul esenţial care este informarea şi cunoaşterea.

Aş avea în această privinţă şi exemple. Primul e cel al Revoluţei din 1989, a cărei rescriere  sau mai precis, construcţie memorială e încă în curs. Au prevalat aspectele comemorative, care lasă în umbră acel travaliu al memoriei necesar cunoaşterii faptelor, reconcilierii, reparaţiei morale. E un trecut poate mult prea apropiat  Niciodată memoria victimelor nu va coincide cu cea a celor care le-au vicitmizat. Cum evenimentul revoluţiei e mai mult un şir de întrebări rămase deschise decât unul făcut din clarificări şi răspunsuri necesare, memoria de tip comemorativ  a avut rolul de a linişti lucrurile, de a pune în umbră conflictele memoriilor concurente, ambiguităţile ( armata care a fost una dintre instituţiile  cu rol activ în reprimare e azi agent al administrării memoriei colective, de pildă). Intr-un fel am putea spune că acest tip de memorie nu poate integra cu adevărat doliul celor care au pierdut un membru al familiei sau suferinţele celor răniţi. Ca să nu mai vorbesc de „ceilalţi revoluţionari”, cei produşi în serie pentru a încurca şi mai mult lucrurile. Paul Ricoeur vorbea, inspirându- se din psihanaliză de „travaliul memoriei”  necesar pentru a înţelege şi accepta un trecut traumatic. Acest travaliu dureros a rămas într-un plan secund, a fost oarecum invizibilizat sau ignorat cu bună ştiinţă. In general societatea românească a fost dirijată să meargă în această direcţie, atunci când e vorba de traumele istoriei recente.

Procesul de asumare a crimelor comunismului, în categoria cărora le putem include şi pe cele din 1989 sau din iunie 1990 s-a oprit undeva la jumătatea drumului. Avem un număr mare de mărturii scrise, vizuale sau orale, un număr destul de extins de analize, de organizaţii nonguvernamentale şi institute de cercetare care se ocupă de acest trecut. Am avut în 2006 Raportul final al Comisiei prezidenţiale de analiză a comunismului românesc, care a documentat luarea de poziţie a preşedintelui Traian Băsescu, atunci când în faţa unui parlament în mare parte ostil a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Mai mult decât atât, a cerut scuze victimelor în numele statului român. Consecinţele nu au fost pe măsura importanţei acestui eveniment, iar ostilitatea faţă de preşedintele Băsescu a fost generată şi de această luare de poziţie, dacă nu în primul rând de aceasta. Preşedintele Comisiei, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu a fost şi el atacat în fel şi chip. S-a adus în discuţie mai mult legitimitatea celor care emit condamnări sau critici ale comunismului, decât s-a acceptat analiza sistemului totalitar comunist şi efectele lui pe termen lung. Consecinţele pe care ar fi trebuit să le aibă unele recomandări concrete ale Raportului au rămas suspendate undeva la jumătatea drumului. Raportarea la trecut şi împărtăşirea unei memorii puse în comun, empatia faţă de victime, responsabilizarea morală a celor vinovaţi,  tragerea lor la răspundere, nevoia de adevăr şi dreptate din care se hrăneşte conştiinţa morală  sunt procese lente şi neterminate. Trecerea timpului a lăsat treptat impresia că altele sunt urgenţele prezentului şi ele au şi început să fie, aparent, altele.

Aşadar interesul meu pentru trecutul recent a fost la început, în anii 90, atunci când nu părea clar încotro ne îndreptăm, unul situat sub semnul urgenţei : se tăcuse prea mult, se măsluise prea mult, aveam impresia că adevărul, atât cât poate fi el cunoscut şi transmis trebuie să iasă la suprafaţă. Urgenţa mi se părea a fi ca victimele regimului să poată în sfârşit să vorbească, să fie ascultate. Vocea lor trebuia să fie auzită. Aşa s-au născut volumele de mărturii, preocupările mele pentru istoria orală. Trebuia – credeam eu –  să ajut această voce să se facă auzită, rolul meu era unul de mediator. Acesta a fost impulsul iniţial, mai ales că opoziţia puterii din acei ani la un astfel de demers era şi a rămas mult timp ostilă.  Reacţiile din parlament la prezentarea Raportului a fost expresia cea mai acută, vârful acestei ostilităţi. Ea a fost şi un fel de eveniment revelator, unul cu putere de diagnostic : ne arăta cât era clasa poltică ajunsă la putere de legată de comunism, cât de greu se putea despărţi de el, cât de puţin era dispusă să asume rolul pe care l-a jucat, la modul individual sau colectiv, în generarea exceselor sistemului, în perpetuarea lui, chiar şi după ce acesta fusese declarat decedat. Această denegare m-a făcut să doresc să continui şi ca profesor şi cercetător, am început să fiu mai atentă la cum se generase acest tip de ataşament, adevărată dependenţă, la ce se putea transmite generaţiilor tinere pentru a continua cu ajutorul memoriei un proces de despărţire şi vindecare de comunism. Pentru mine acest rol terapeutic al memoriei era esenţial. El făcea parte din nevoia de înţelege şi de a ierta, din nevoia de a corecta o realitate ce nu se lăsa urnită din inerţia ei.

Era vorba de a te opune unui refuz, în mare parte interesat, de a face cunoscut ce însemnase comunismul ca bilanţ al crimelor şi ilegalităţilor, mai mult decât de absenţa unei culturi a memoriei. Era vorba, în cazul celui mai mare partid ajuns iniţial la putere, de un mod grăbit de a se despărţi ( ca să nu spun descotorosi) de trecutul recent, ignorându-l, ascunzându-l, refuzând să vadă consecinţele pentru a legitima în continuare aşa –zisele „idealuri” pe care le puteau în felul acesta călca în continuare în picioare.

Rezultatele acestei politici au năvălit dramatic asupra societăţii româneşti şi sunt la fel de îngrijorătoare, dar cum uitarea se aşterne în straturi, precum memoria, lumea nu le mai leagă de societatea comunistă. Corupţia, minciuna, dublul limbaj sunt practici care au funcţionat curent în acea societate, au caracterizat-o şi au ajutat-o să supravieţuiască, până la a deveni simptomatice. Asta în timp ce partidul unic elabora ghiduri de etică şi le prelucra prin şedinţe.

Mai gravă decât existenţa acestor practici pe care mulţi le justificau prin nevoia de supravieţuire este azi indiferenţa faţă de ele, lipsa de reacţie civică, acceptarea lor ca o stare de fapt. Cu aceste consecinţe a avut de luptat societatea românească în perioada de după 1989 şi abia în anii din urmă se observă o mobilizarea mai mare în acest sens, mai ales din partea societăţii civile. A rămas însă ca un lest imposibil de eliminat, indiferenţa la nivelul societăţii în ansamblu faţă de călcarea în picioare a valorilor morale, faţă de impostură şi iresponsabilitate. Societatea pare lipsită de mecansimele autoreglatoare. Am aflat de pildă cu uimire, că e nevoie de o lege antiplagiat pentru ca acesta să fie considerat inadmisbil şi condamnabil. Altădată acest lucru se considera subînţeles şi era o chestiune de onoare şi normalitate să fie respins de corpul academic şi chiar de societate în ansamblu.

Ceea ce am spus aici, arată cât de legată e chestiunea memoriei nu doar de trecut, ci şi de prezent., cât de orientată e ea spre orizontul faptei şi al proiectului social de ansamblu.

Cît e de firesc să uităm, mai ales cu privire la un trecut atît de dificil, de greu de acceptat, de suportat? Şi, legat de această direcţie: de unde încolo nu mai e normal să uităm? De unde încolo e urgent, e important, e esenţial să ajutăm memoria recentă?

Uitarea e până la un punct necesară,  e o parte importantă a memoriei şi a procesului de selecţie, de filtrare a trecutului. Nu putem reţine totul, ar fi imposibil. Dar există şi uitări motivate sau  induse. La nivel personal încercăm să uităm lucrurile care ne inconfortează,  ne dor prea tare, ne pun întrebări legate de onorabilitatea sau de conştiinţa noastră. Doliul de care vorbeam include şi el capacitatea de a uita pentru a face suportabil trecutul.  E un proces de durată, unul de vindecare, absolut necesar pentru a putea asuma trecutul şi a te despărţi de el..

Dar,  lucrurile devin grave când uitarea e una programată de politici publice, e rezultatul cenzurilor impuse deopotrivă memoriei şi cunoaşterii istorice. Adesea se întâmplă asta din raţiuni asemănătoare celor pe care le evocam mai sus : preferăm imaginea despre trecut care ne confortează, ne dă linişte şi ne pune în valoare. O  interiorizăm ca una ideală, fie că e vorba de istoria naţională ca model, fie că e vorba de cea pe care o negociem ca imagine în exterior.  Adesea o istorie eroizantă, cosmetizată, merge mână în mână cu o memorie bolnavă. Dictatorii recurg în situaţii disperate la acest model pentru a stârni orgoliile maselor şi a le face să suporte dictatura. Oamenii refuză să ia act de un trecut plin de crime şi orori, preferă să îl ignore. Povara lui e greu de dus şi mai ales greu de pus în concordanţă cu imaginea „trecutului glorios” cultivată propagandistic  Aici sunt o parte din rădăcinile refuzului de a lua act de trecutul recent, dificultatea cu care s-a impus memoria Holocaustului şi apoi a Gulagului.

Dacă pun în cântar răspunsurile de la primele două întrebări, par a fi enunţat un paradox : suportăm bine lipsa de de coerenţă şi imperfecţiunile sau scăderile uneori abominabile ale prezentului, în timp ce nu ne putem dezlipi mental de ideea unui trecut presărat cu fapte demne doar de mândrie. Această imagine puternic cultivată în comunism tocmai pentru a ne face să acceptăm mizerabilitatea prezentului în care trăiam, a fost prin ea însăşi o frână în calea asumării memoriei trecutului recent după 1989.

Dacă există o uitare legitimă până la un punct, cu totul ilegitimă mi se pare atitudinea de a reprima sau cenzura  memoria celuilalt sau a celorlaţi , a celor târâţi prin istorie şi transformaţi în victime de conducători fanatici, de ideologi cinici, de politicieni fără scrupul. Fiecare individ are dreptul la propria memorie şi la a vorbi despre suferinţa sa. De neiertat mi s-a părea să nu vorbim despre cum regimul comunist a distrus vieţile şi destinele a milioane de oameni, doar pentru că unii nu cunoşteau aceste orori  sau pentru că unii au profitat de el sau pentru că le plăcea viaţa la bloc şi concediul la mare pe bani puţini, plătiţi de stat din contribuţiile tuturor. Am evocat câteva dintre argumentele celor care laudă viaţa în comunism şi refuză să ia act de natura lui criminală, doar pentru că viaţa lor a fost cât de cât confortabilă sau familiile lor nu au fost atinse de persecuţiile politice.

Despre memorie şi identităţile culturale, „şantierul” pe care l-aţi deschis este unul de mare amploare şi cu rezultate impresionante. Cum aţi început? Cum i-aţi gîndit liniile de forţă? Cum aţi ajuns la – iau doar două exemple, la întîmplare – evreii din Banat şi la germanii din Banat?

Am început cu Fundaţia A treia Europă în 1998 când datorită iniţiativei Adrianei Babeţi care conducea alături de Cornel Ungureanu fundaţia, mi s-a creat oportunitatea de a constitui o echipă de tineri cercetători cu care să extind proiectele de istorie orală şi de memorie a Banatului începute de mine pe cont propriu în 1991, la diferitele etnii care au convieţuit în acest spaţiu de frontieră, integrat României în 1919, care a moştenit această diversitate din Imperiul Habsburgic. S-a constituit în acest fel o arhivă de poveşti de viaţă orientată spre mai multe generaţii, care mi-a permis să observ cel puţin două aspecte ale identităţii.

Una derivă din felul în care oamenii îşi povestesc viaţa. De multe ori e un prilej de a se gândi la ei în diferenţa lor, care nu e totdeauna legată de diferenţa etnică sau religioasă, cum am putea crede, dată find amprenta multiculturală a zonei şi poate şi stimularea  unor astfel de teme de cercetare prin modalitatea de acordare a subvenţiilor pentru cercetare imediat după 1989. O povestire de viaţă e şi prilej de autoportetizare şi e aşadar şi un prilej de a observa dinamica identităţii în relaţie cu vârsta, cu meseria, cu statutul social, cu contextele istorice şi culturale etc. M-a frapat în povestirile celor care au avut de suferit în comunism, cât de puternic e implicată identitatea în felul în care e privită, tratată şi integrată trauma. In felul în care ea e raţionalizată, îmblânzită prin modul de a nara şi de a  face bilanţuri care repun în echilibru lucrurile.

Pe de altă parte, m-a interesat cum diferitele grupuri etnice din Banat îşi regândesc identitatea în contextul schimbat de după 1989. La ce recuzită fac ele apel pentru a­-şi afirma diferenţa şi a se afirma ca grupuri solidare. Evident, memoria e o resursă importantă a discursurilor prin care ele se identifică şi mă refer atât la memoria istorică , la cea culturală, la practicile memoriale şi identitare tradiţionale, la ideologiile în vogă. Ce am descoperit cercetându-i pe evreii sau germanii din Banat, de pildă, a fost diversitaea internă, absenţa unei  omogenităţi compacte în termenii căreia ideologiile naţionale şi mai ales etno- naţionale ne-au deprins să vedem lucrurile. Am înţeles că grupurile se definesc unele în raport cu altele prin felul în care interacţionează şi că la rândul lor sunt produse de diferenţieri în termeni alţii decât cei etnici.

În esenţă proiectul meu era să fac un portret memorial al principaleleor etnii pe care le-am studiat în Banat prin interviuri cu poveşti de viaţă, care să contureze şi un portret identitar. Dar nu unul încremenit, ci unul privit ca o construcţie în mişcare, care să dea seama despre ce voiau să fie sau să devină, de ce imagini legau identitatea şi revendicau un statut sau o recunoaştere diversele grupuri care au convieţuit aici. Odată eliberată de cenzură, ce memorie ieşea la suprafaţă şi ce revendicări identitare se enunţau în numele ei în contextul marilor schimbări de după 1989.

Am înţeles însă  şi cât de versatilă e memoria şi cum poate ea deveni instrument de identificare în contexte aflate în schimbare sau atunci când presiunile istoriei îi obligă pe oameni să se întrebe cine sunt şi de ce sunt ceea ce sunt sau atunci când identitatea e gândită în termeni de adaptare la situaţii speciale, cum e refugiul sau deportarea. Cazul germanilor bănăţeni de origine lorenă care sunt acceptaţi după Al doilea război mondial  în Franţa în virtutea interpretării acesteia ca origine francezeă,  deşi fugiseră din România ca etnici germani, m-a fascinat şi m-a învăţat multe despre tipurile de aproprieri identitare şi despre mizele dinamicii memoriale. Aceşti bănăţeni care trăiesc azi în sudul Franţei ca cetăţeni francezi, despre care am scris în Francezii din Banat şi pe care i-am cercetat în mai multe rânduri, fiind la rândul meu vizitată de una dintre familiile pe care le-am cunoscut şi intervievat sunt un bun exemplu pentru a înţelege legăturile non univoce dintre memorie şi identitate. Departe de modelul unei interdependenţe stricte sau a unei cauzalităţi rigide, memoria şi identitatea sunt procese complexe de negocieri , strategii, diferenţieri,  afirmări şi recunoaşteri în contexte şi conjuncturi istorice diferite şi în evoluţie, cu dinamici complicate, dar şi teritoriul unor intense fantasmări, al clişeelor şi stereotipiilor care ne-au fost induse, cultivate, transmise.

Ce v-a determinat, de fapt, acest interes major de cercetare – istorie trăită, recuperarea memoriei, remember identitar?

O parte din raţiunile din care s-a născut  acest proiect le-am enunţat deja mai sus. Ce ar mai fi de adăugat? Poate nevoia personală de a şti, de afla ceea ce ne fusese atâta vreme ascuns în ce priveşte comunismul. Poate am simţit nevoia să ispăşesc necunoaşterea şi în consecinţă lipsa de reacţie dinainte de 1989. Nu pot să spun că am fost în vreun fel îndoctrinată sau că nu mi-am dat seama de cât de dezastruoasă  era situaţia noastră în anii `80, cât de grav ne afecta laşitatea, sentimentul neputinţei pe care le trăiam acut ca pe o boală. De aceea după 1989 primul gând a fost să fac ceea ce nu putusem să fac înainte, atât la nivelul pregătirii profesionale, cât şi la cel al participării la o schimbare. Nevoia de schimbare mă privea direct şi personal şi pe mine însămi şi am găsit această nişă în care mi se părea că pot concilia un interes de cercetare cu unul strict uman.

Din ceea ce, la început sau pe parcurs, aţi proiectat, ce anume a rămas de făcut de către dvs? Ce anume vreţi neapărat să mai faceţi în aceste direcţii?

Primul lucru e să fac accesibilă arhiva de istorie orală derivată din munca proprie, dar şi a „Grupului de istorie orală şi antroplogie culturală” de la A treia Europă, cu care am lucrat şi realizat interviurile şi proiectele. Locul ei mi se pare a fi în Biblioteca Centrală Universitară unde lucrez de câteva luni la digitalizarea  arhivei şi înregistrarea ei în sistemul bibliotecii. Desigur fac asta cu sprijinul colegilor bibliotecari şi mai ales în consens cu directorul BCUT, conf.dr. Vasile Docea, care fiind istoric şi cunoscând proiectul meu de mulţi ani, a fost deschis unei astfel de idei şi mi-a dat ocazia să o pun în practică, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare. Mai râmâne de văzut dacă va exista şi cum va funcţiona un departament de istorie orală, după ce eu mă voi retrage cu totul din această activitate. Arhiva e preţioasă pentru a cerceta multiple aspecte ale istoriei recente, aşa cum sunt văzute ele de cei care au parcurs-o . E interesantă şi ca document lingvistic, pentru a studia diverse forme de oralitate. Vocea celui care povesteşte sau ia interviul  e mult mai expresivă decât textul transcris ( anexat în arhivă interviului), e o adevărată amprentă identitară. Sunt anexate interviurilor şi multe documente fotografice, scrisori, jurnale sau fragmente de jurnale, ilustrate şi alte documente scrise sau vizuale pe care le-am şi folosit în predare, în cursul de Antropologia memoriei pe care l-am ţinut  ani la rând la master. Mi-ar plăcea ca arhiva să continue să se îmbogăţească cu lucrări şi interviuri făcute de studenţi, aşa cum s-a întâmplat atât timp cât am fost activă la Universitatea de Vest. Ochiul tânărului trebuie învăţat să vadă pe teren realitatea diversificată a lumii, să o poată interpreta şi explica. In jurul proiectelor mele s-au format deja câţiva oameni care fiind mai tineri vor avea energia să conceapă proiecte, să atragă fonduri pentru a continua această muncă. Dintre ei au fost constant lângă mine şi sunt gata să preia ştafeta, Simona Adam, lector dr. la Departamentul de ştiinţele educaţiei, dar şi Adrian Onică rămas fidel modului de lucru din echipa noastră. Au sărit în jutor la nevoie şi s-au întors spre grupul nostru şi alţii, cum e Antonia Komlosi Berti cu care am realizat acum deja mulţi ani o carte album bilingvă despre Memorie şi diversitate culturală la Timişoara.

Dincolo de această operă de punere în valoare, aş vrea să scriu o carte despre întreaga mea experienţă de teren şi cercetare legată de memorie şi mai ales mi-ar plăcea să reiau proiectul de cerectare pe problema identităţii şi memoriei, la distanţă de 10 – 20 de  ani de momentul când am realizat interviurile din arhivă ( anii 2000). Contextele s-au schimbat mult, unele comunităţi s-au împuţinat, au apărut altele în locul lor, aşa că şi profilul identitar al zonei, valorile cu care oamenii operează pentru a judeca trecutul şi pe ei înşişi sunt diferite. Aş vrea să văd de unde vin decalajele, cum se explică ele, ce fel de memorie se activează în discursurile celor care nu au fost martori direcţi ai evenimentelor şi au o memorie de grad secund ( pentru Holocaust se vorbeşte deja de postmemorie).

Pentru cineva care vrea să studieze şi să scoată la lumină o memorie cu atîtea traume – cum e istorie noastră recentă – ce e obligatoriu să facă?

Să combine studiul în arhivele de stat sau private cu investigaţia pe teren, să se poată obiectiva şi să se privească pe el însuşi studiind ca un co- participant la refacerea unui şantier memorial din care vor lipsi întotdeauna unele piese. Să fie capabil de empatie, dar şi de înţelegere raţională, să nu cadă în capcana clişeelor istorice sau culturale. Să înţeleagă că orice presupune ca obiect de studiu omul şi discursurile lui, presupune o interacţiune cu celălalt în care e parte activă. A şti să asculţi e ceva ce se învaţă cu timpul şi doar ascultându-i cu adevărat pe cei care ne vorbesc ca martori ai trecutului traumatic putem evita concluziile grăbite şi tranşante.

Şi de ce anume să se ferească?

Memoria nu e mai fiabilă sau mai puţin fiabilă ca istoria. Ambele, după alte criterii reconstruiesc imagini ale trecutului care nu pot coincide cu adevărul , aşa cum ne place să credem. Ne propun reprezentări şi explicaţii, sensuri şi contextualizări în care subiectul uman e parte cunoscătoare şi obiect de studiu. In acest proces se vehiculează valori şi se negociază imagini de sine şi ale celuilalt. E greu să ne ferim de dogmatisme, de ideologiile tari, de propriile idiosincrazii, de clişee. Până unde putem fi flexibili, cum putem evita slăbiciunile memoriei, uitările strategice? Să nu uităm că memoria e manipulabilă şi poate primi valori de uz neaşteptate, cu ţinte politice precise, nu întodeauna onorabile. In numele memoriei sunt enunţate revendicări legitime, dar şi imagini oportuniste.  Important ar fi, cred, să nu ignorăm dreptul fiecăruia la memorie, dar să sancţionăm abuzurile ei, orice tip de fetişizare. De când studiez aceste lucruri, deşi mă simt atrasă de partea de imaginar care există în orice memorie, de dimensiunile ei fantasmatice sau de puterea ei de a produce sens, mă simt tot mai îngrijorată de uitările ei, de tot ceea ce ea ignoră voluntar sau involuntar. Ar fi ideal să ne situăm într-un plan în care să vedem lucrurile în globalitatea lor, fără să ingnorăm contextele precise, mizele vehiculate de discursurile memoriale.

Cine îi sînt, într-un asemenea demers, aliaţii? Şi, desigur, cine îi sînt adversarii – cine sînt cei care vor ca această istorie recentă şi eventuala sa memorie să fie, la limită, de tot îngropate?

Cei care au făcut crime, cei care au susţinut cu patos sistemul şi care nu îşi pot ierta acest lucru sau nici nu vor să recunoască asta. Cei pe care ideologia i-a robotizat şi transformat în fiinţe lipsite de capacitatea de a analiza faptele şi de a trage concluzii din ele. Cei care sunt suficient de cinici sau iresponsabili ca să prefere în continuare amăgirile si minciuna în locul confruntării cu sine şi al unei lucide întoarceri la trecut. Nu pentru a învăţa ceva din el – pentru că cei mai mulţi dintre iluştrii cercetători ai memoriei, ca Paul Ricoeur, nu cred că învăţăm ceva din istorie, din moment ce greşelile şi ororile se repetă – ci pentru a dialoga cu el în folosul înţelegerii prezentului. Dincolo de toate astea se află cei care au interesul politic de a cenzura memoria , de a refuza accesul la surse şi chiar de a ascunde sau distruge documentele doveditoare. Uneori memoria oamenilor poate compensa această distrugere, dar ei nu i se acordă întotdeauna credit, e ignorată sau marginalizată.

Cum evaluaţi, la nivelul a ceea ce s-a reuşit la noi, după 1989, la nivel instituţional, ce s-a construit în sensul recuperării memoriei? Bun, rău, oricum insuficient?

Aş spune mai degrabă, parţial. Sunt reuşite relative, cu efect restrâns, cu impact social limitat, dar şi altele cu care ne putem mândri.

Pentru recuperarea şi protejarea memoriei  la noi, în România – unde sînt marile performanţe, din unghiul dvs de vedere? Cine sînt – instituţional şi individual – marile staruri, ca să zicem asa?

Fără ezitare aş răspunde că Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, pentru că e vorba de o construcţie memorială care uneşte dimensiunea comemorativă cu cercetarea şi funcţia pedagogică. Centrul de Studiere a Comunsimului, activitatea de arhivare şi editare a Fundaţiei Academia Civică, prezenţa  publică eficientă a acesteia, reunirea în jurul proiectelor proprii a unor oameni din generaţi diverse, găsirea resurselor financiare pentru a se dezvolta şi a stabili conexiuni internaţionale, dezvoltarea unei Şcoli de vară de notorietate, în care elevii s-au întâlnit cu cei mai reputaţi cercetători ai comunismului şi au lucrat ei înşişi pentru a cerceta trecutul recent sunt doar câteva dintre reuşitele care au dat muzeului de la Sighet anvergură, prestigiu şi continuitate. Cu reunirea acestor calităţi  puţine alte instituţii se pot mândri. Sighetul a devenit un adevărat „loc de memorie” în sensul dat sintagmei de Pierre Nora, deci nu doar unul material, ci şi simbolic.

„Marile staruri” – cum propui să le numim – sunt fără îndoială Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care cu prestigiul, energia şi determinarea lor au iniţiat şi dus la capăt acest proiect, dar şi întreaga echipă care i-a secondat, printre care aş remarca-o pe Ioana Boca.

Apreciez pentru rezultatele practice, dar şi pentru coagularea unui nucleu de cercetare profesionist în jurul proiectelor lui, Centrul de Istorie Orală de la Cluj, condus cu brio de istoricul şi directorul BCUT Cluj, Doru Radosav .

Cred că o reuşită e şi Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, unde iniţiativa a aparţinut familiilor victimelor şi răniţilor în Revoluţie, o mobilizare exemplară în favoarea memoriei concepută ca o armă în infinitele procese şi încercări de a ascunde adevărul legat de victime şi reprimarea sângeroasă de la Timişoara. Acestea sunt instituţiile pe care le cunosc eu mai bine şi cu care am avut contacte directe de colaborare. Nu înseamnă că nu sunt şi altele care au avut rezultate meritorii.

La nivel individual apreciez ca exemplar  tot ce a făcut Sanda Golopenţia pentru a recupera memoria tatălui ei, Anton Golopenţia şi implicit a Şcolii Sociologice de la Bucureşt. Sanda Golopenţia mi-a fost într-un fel maestru şi m-a iniţiat în munca de teren. Sunt de admirat şi reuşitele Lidiei Bradley Gheorghiu legate de construirea şi întreţinerea sitului www.memoria.ro . Am  folosit pentru informarea studenţilor cărţile originale ale Ruxandrei Cesereanu, care şi-a găsit un stil propriu în investigarea memoriei.

Nu mai vorbesc de editarea operelor Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca la editura Humanitas şi de întreaga serie „Procesul comunismului” (coordonatp de Doina Jela) publicată de aceeaşi editură care a publicat şi Raportul final de analiză a dictaturii comuniste coordonat de Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile. Penultimul a reformat ca director arhivele naţionale facilitând accesul la informaţii secretizate anterior şi eliminând o serie de complicaţii administrativ birocratice de tip securist. Cristian Vasile e un istoric din noua generaţie care a tratat subiecte tabuizate anterior, într-o manieră care nu se limitează la demersul de tip pozitivist. Vladimir Tismăneanu se recomandă de la sine, prin cărţile sale cu conţinut teoretic, filosofic, dar şi prin portretele pe care le face în ultimele cărţi liderilor din nomenclatura de partid stalinistă. El ilustrează bine legătura dintre studiu şi intervenţia publică neobosită.

Apreciez în mod deosebit ce au făcut pentru memoria şi istoria comunismului românesc Denis Deletant, Marius Oprea, dar şi mulţi cercetători mai tineri precum Cristina Anisescu, Adrian Cioflâncă (şi  pentru memoria Holocaustului) şi alţii de la CNSAS, unde, la un moment dat, Virgiliu Ţârău a consolidat o echipă de cercetare bine pregătită. Examenul meu e rapid şi superficial, multe alte iniţiative ar merita menţionate.

Demersurile –instituţionale şi individuale – de la noi în acestă direcţie se raportează, mă gîndesc la unele exemple – pe care le putem denumi de „bune practici” – din afară. Care sînt pentru dvs aceste repere? Ce ţări ar fi bine să imităm, în privinţa recuperării şi protejării memoriei, ce instituţii, ce şcoli de gîndire?

Am avut ocazia să văd astfel de exemple de bune practici în Polonia, de pildă, care a fost printre primele ţări în care memoria comunismului a fost o preocupare şi a generat instituţii eficiente. Acolo deschiderea arhivelor a mers mână în mână cu recuperarea de tip muzeal şi au fost implicaţi pe lângă specialişti în istorie şi artiştii. Ei au reuşit să dea un aspect inedit formelor prin care conţinuturile să fie puse în relief. In ce priveşte Holocaustul sau perioada nazistă, Germania e cea care mi se pare că a reuşit proiecte de anvergură, care pun bine în echilbru nevoia de documentare cu cea de comemorare, latura artistică cu cea de pedagogie a memoriei.

Nu ştiu dacă putem vorbi de şcoli de gândire, dar apreciez de pildă modul cum tratează chestiunile în discuţie aici,  Henry Russo,  care a participat la crearea Institutului de istorie a Timpului Prezent în 1981 la Paris, institut pe care l-a şi condus o perioadă destul de lungă de timp. Am mare admiraţie pentru lucrările lui Tzvetan Todorov legate de memoria regimurilor totalitare, dintre care o parte sunt traduse şi în română.

Memorie, istorie, uitare, opera lui Paul Ricoeur tradusă la Timişoara le editura Amarcord în chiar anul apariţiei, în 2000, a creat cadrul necesar pentru o reflecţie de tip filosofic asupra relaţiilor dintre memorie şi chestiunea iertării sau a justiţiei, pe lângă faptul că ne oferă un ghid în confruntarea curentelor de opinie care tratează legătura dintre memorie şi istorie şi ne familiarizează cu un vocabular adecvat tratării hermenutice a acestei chestiuni.

Cred că un demers exemplar în plan artistic e acela pe care il face în slujba memoriei artistul Christian Boltanski.

De fapt, de ce e important să întreţinem memoria? De ce unii – dvs, spre exemplu – se luptă să fie recuperată şi protejată? Iar alţii, dimpotrivă, sînt un fel de agenţi – uneori agresivi – ai uitării, un fel de bodyguarzi ai amneziei cultivate?

Protejarea şi conservarea memoriei sunt practi învăţate, transmise, cultural construite Rolul lor e înainte de toate e acela de a crea punţi între generaţii şi între oameni sau grupuri de oameni  care au experienţe diferite ale trăirii în istorie. Impărtăşirea cu ceilalţi e un liant social şi cultural important, un tip de mediere necesară pentru a asigura un sentiment al coeziunii şi continuităţii, chiar dacă el e unul imgainar. Cei care îşi investighează trecutul o fac de obicei în scopuri legitimante sau din nevoia de a completa partea de viaţă trăită cu cea recuperabilă prin amintire sau surse memoriale. Un interes de tip romanesc sau ficţional poate anima curiozitatea noastră pentru ce a fost în trecut, încercările de a-l reprezenta şi de a-l retrăi, reconstituindu-l din ce mai poate fi recuperat . Se poate face acest lucru, evident, şi din raţiuni identitare.

Inamicii memoriei sunt cei care nu se încred în ea sau, mai ales,  cei care au interesul de a distruge transmiterea memorială. O fac pentru că ştiu care e puterea memoriei de a pune în acţiune ideile, reprezentările, credinţele ce îi sunt asociate. A face tabula rasa din toate acestea e un mod de a-i refuza celui în cauză dreptul la recunoaşterea identităţii pe care şi-o revendică., în numele continuităţii cu trecutul. E un mod de a-l reteza de acest trecut.

Mass-media, aşa cum a fost de ani buni la noi şi aşa cum e ea acum, ajută sau mai degrabă nu – explicit ori implicit – acest proiect enorm de important, cum e cel despre întreţinerea memoriei?

Adesea, da, dar cam pe fugă şi superficial, cu mărturii insuficient încadrate contextual, insuficent explicitate prin referinţe istorice sau politice, pe care, mai ales publicul tânăr nu le posedă. Ea nu poate suplini ceea ce ar fi trebuit să facă şcoala. In privinţa trecutului recent al României, mai ales al comunismului,  totul e încă de făcut. Filmele noii generaţii de cineaşti, mai ales cele ale lui Cristian Mungiu  ( 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau Amintiri din comunism ) ar putea fi o bună introducere, o ocazie de a dezbate sau măcar de a intui aspecte ale vieţii şi comportamentelor sociale care au marcat viaţa noastră din anii premergători căderii comunismului.

Nu am menţionat, în întrebările mele de pînă acum, deloc termenul care gravitează în jurul tematicii asupra căreia se poartă discuţia noastră: iertarea. Memorie-iertare sau Memorie-uitare-iertare. Cum operaţi dvs cu acesţi termeni? Cum îi combinaţi, în ce raport se află aceştia – mai ales în cadrul de referinţă de care v-aţi ocupat atît timp: o zonă în care traumele sînt multe, teribile uneori?

Nu poţi ierta pe cine nu îşi cere iertare, dar te poţi împăca cu trecutul, poţi găsi rezolvări ale traumei în alt plan, al unor căutări spirituale, al unei vindecări îndelungate, al unor recompense târzii sau al unor raţionalizări necesare. Am observat asta la mulţi dintre cei deportaţi în Bărăgan în 1951. La o jumătate de secol distanţă de evenimente erau înclinaţi să creadă că o reparaţie de un ordin sau altul a avut deja loc. Că justiţia divină a acţionat astfel ca cei răi să fie pedepsiţi, iar cei buni răsplătiţi. Această morală simplă e însoţită adesea de principiul creştin al iertării restauratoare, care repune în echilibru lucrurile. Dar, până la urmă iertarea nu poate fi colectivă, e o chestiune intimă a celui care iartă, un mod de a rezolva o dezbatere interioară. Iertarea e necesară pentru a te elibera de trecut, e un mod de a concilia memoria cu uitarea. Incă o dată se dovedeşte că ele sunt indestructibil legate.

Un comentariu

  1. Mircea M. Cociu says:

    Excelent interviu!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *