Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrăşconiu şi Constantin (Tinu) PÂRVULESCU.
Ce vedeţi cînd priviţi un film? Ce vreţi să vedeţi cînd priviţi un film?
Pot consuma film ca un adolescent, identificat cu eroul. Pură emoţie. Alteori mă uit la filme ca să învăţ despre lume din imagini, atunci nici nu mă interesează dialogul. Când scriu despre filme, mă preocupă in primul rând cum ne construiesc simţul realităţii, felul în care ne întelegem si ne purtăm. De asemenea, cum ne acceptăm trecutul, prezentul și viitorul.
Invocaţi „simţul realităţii pe care îl construieşte filmul”. Unde aţi localiza, în privinţa filmului, diferenţa specifică prin raportare la alte arte, în această direcţie: a construcţiei simţului realităţii? Ce face filmul în aceasta privinţă şi nu pot face deloc sau nu aşa de bine alte arte?
Filmele, chiar și cele de ficţiune, sunt documente istorice mult relevante decât par. Filmele sunt mai mai reale decât realitatea. Din realitatea filmelor te poţi trezi, și, treaz fiind, poţi înţelege cum le este realitatea construită. În realitatea pe care o considerăm reală, însă, nu se aprinde lumina în sală niciodată. Deci e mai greu să îi întrerupi fluxul și să auzi motorul proiectorului. În ceea ce privește fimul și celelalte arte, fără să mă dedau prea mult la fenomenologie, vă pot spune că nu am văzut în viaţa mea o persoană să stea mai mult de 5 minute on fata unui tablou într-un muzeu sau galerie. Decât poate dacă îl reproducea sau scria despre el. Pilda estetică: interactiunea cu filmul este mai intensa. Emotiile sunt mult mai puternice. Versus literatură și teatru, camera de filmat vede cu totul atfel decât cititorul sau spectaorul din stal. Dar vreau să aduc și un argument politic, pentru că în Orfanii estului discut filmele socialismului din răsăritul Europei. Mersul la cinema constituia o activitate îndrăgită ale clasei muncitoare. Deci mizele sunt mult mai mari ca în cazul unor versuri sau a unei piese. Bătălia pentru un stil de viaţă emancipat, pentru valorile și cool-ul său se dădeau cu precădere în sala de cinema.
Cum aţi depistat tema în jurul căreia aţi făcut și o carte cu o miză mare – precum e aceasta despre orfanii în cinematografia Estului?
Socialismul voia să schimbe omul pentru a-l pregăti sa trăiască liber. În poveștile pe care le-a spus despre sine, socialismul a folosit adeseori eroi orfani. Erau mai ușor de imaginat drept copii ai Proiectului, fiinţe fără trecut, politic maleabile. Există însa și un argument istoric pentru care filmele socialismului est-european includ orfani. Marea civilizaţiie europeană a primei jumătăti de secol XX a produs cel de-al doilea război mondial, cu multele sale milioane de vieţi irosite. Majoritatea celor uciși au fost părinţi și cea mai mare parte proveneau din ţările de mâna a doua, estice, ale continentului.
Argumentele pe care le invocaţi în favoarea importanţei acestei teme sînt puternice.Vă propun să avansam puţin, tot în această direcţie: ce anume, în mod personal, v-a împins către această temă? Ce „bec” s-a aprins, cînd, cum, de ce?
Mie becurile mi se aprind scriind, nu în vană. Deși un laptop, plutitor, rezistent la apă, ar putea media contradicţia (mai există desigur și cazul revoluţionarului francez Marat, care scria numai în cada cu apă caldă sau a regizorului Roberto Rossellini care gândea numai întins în pat). E una din cele mai mari plăceri ale vieţii pentru mine. Mă așez la calculator după o noapte bine dormită, preferabil în sala de lectură a unei biblioteci unde se respectă liniștea. Încep cu o frază, o idee și scriu concentrat două-cinci ceasuri cu creierul bubuind de adrenalina pentru ca apoi să mă minunez cum de am putut ajunge din punctul A în punctul B. Așa a început și această carte. Cu o prezentare a filmului maghiar Undeva în Europa (1948) pentru studenţii lui Washington Unviersity în SUA, unde ţineam un curs despre cinematograful est-european. S-a transformat într-o lucrare pentru o conferinţă — la care nici nu m-am mai dus. Câteva paragrafe din lucrare au devenit baza unui aritcol apoi al primului capitol. Treptat textul s-a lungit și lărgit, a inclus alte filme până când mi-am dat seama că am un subiect de carte în faţă. A mai durat însă încă multă vreme, ani de zile, până să mi se limpezească mintea și să înţeleg despre ce scriam de adevăratelea. Am făcut recent ordine în hârtii. Majoritatea filmelor despre care vroiam să scriu acum cinci ani, abia dacă sunt menţionate în carte. Cred că raportul de cuvinte păstrate faţă de cele abandonate este de 1 la 100.
Care este designul de cercetare ale acestui proiect-devenit carte? Ce aţi desenat la început – ca linii directoare – și ce aţi punctat din ceea ce aţi structurat? A ramas pe dinafară vreuna din marile direcţii pe care le-aţi imaginat la start și pentru care nu aţi găsit suficientă “carne” încît să o validaţi pentru această carte, în aceasta direcţie tematică, desigur?
Un vector principal al planului era să scriu despre filme din mai multe, preferabil toate ţările blocului estic (minus Uniunea Sovietică — povestea acolo e alta). Al doilea, era să discut filmele în așa fel încât analiza să devină relevantă nu numai în contextul naţional al peliculei, ci și în cel al experienţei est-europene. Sunt foarte puţine cărţi de autor de acest fel. De obicei polonezul scrie despre filmul polonez; bulgarul despre cel făcut la Sofia etc. Din punct de vedere intelectual, mi-am propus să-mi formulez astfel concluziile încât să privesc socialismul est-european ca fiind un moment relevant în istoria stângii europene. În Est, socialismul nu a fost numai critică a capitalismului, ci și doctrina guvernanţilor. Guvernanţii socialiști au realizat și bune și rele. Eu încerc să echilibrez balanţa și să nu vorbesc numai de „lada de gunoi a istoriei”, de „totalitarism” și desigur, când vine vorba de artă, de cenzură.
Cîte ore de film aţi văzut pentru această carte?
Previzibil multe. De multe ori același film, aceeași scenă. Filmele sunt bogate în informaţie. Urmărești de cinci-șase ori la un fragment de două-trei minute, doar pentru a asimila tot ce transmite, de la dialog până la mișcarea camerei, montaj și zgomote. Multe din aceste filme le-am și predat, le-am discutat în sala de curs. Și totuși la fiecare nouă proiecţie îmi sare în ochi (sau urechi) ceva nou. A fost o șansă să predau aceste filme la studenţi curioși și bine pregătiţi, care nu sunt din partea noastră a lumii. Am încercat să le privesc cu ochii lor și credeţi-mă povestea Europei de Est se conturează altfel.
Mai precis, pe ţări? Ce ţări aţi ales și ce număr de film (fie și numărul aproximativ) aţi văzut pentru a contura tema Orfanilor Estului?
Am discutat, în ordinea capitolelor, filme produse în Ungaria , RDG, Cehoslovacia, Polonia, din nou Ungaria și România. Capitoul despre filmul bulgar a căzut din motive editoriale. Iugoslavia e iar o altă poveste, iar despre filmul albanez… nu mă simt competent să scriu. Iniţial pe listă am avut cam treizeci de filme, până la urmă au rămas șase, cele care mi s-au părut cele mai reprezentative. Cartea e organizată cronologic. Filmul și decada: reconstrucţia, perioada radicală, anii șaizeci etc. Fiecare capitol analizează în detaliu un film. De aici pornesc o discuţie despre configuraţia politică, economică și culturală specifică a perioadei și despre o temă anume care mi se pare relevantă pentru vremurile de azi.
Iese bine comunismul privit prin această lentilă: a orfanilor care îl populează?
Nu știu exact la ce vă referiţi când spuneţi „comunism”; dacă vă referiţi la o perioadă istorică sau la o teorie politică? Dacă vă referiţi la o perioada istorică, așa cum se practică, neinspirat cred eu, în spaţiul public românesc, atunci vă atrag atenţia că eu evit să fac asta (dacă nu mi-o ia gura pe dinainte, desigur). În engleză, s-a folosit o vreme „real-existing socialism,” sau „state socialism.” Și eu, în cartea mea folosesc „Eastern European socialism” sau alte derivate, dar niciodată „communism”. Evit să folosesc și „realism socialist”, pentru că nici acest concept nu mai are vigoare. În spaţiul literar anglofon, dacă folosești „communism” referitor la perioada istorică afirmi implicit că ești de dreapta și faci uz de un aparat conceptual din vremea Războiului Rece (precum totalitarism, ideologie, Gulag etc). Cei care nu diferenţiază între teoria comunistă și transpunerea sa în practică într-o anumită conjunctură istorică fac jocul gânditorilor neoconservatori (și neoliberali–ironic converg poziţiile) din jurul lui Ronald Reagan. Aceștia susţineau că marxismul și comunismul conduc, cumva determinist, la dictatură. Această presupoziţie constituie un produs propagandistic al Războiului Rece, care persistă, din păcate, iată la aproape trei decenii de la 1989, în spaţiul public românesc.
De fapt, ce tipuri de orfani populează comunismul?
În primul rând, există orfanii de război. Sunt prezentaţi ca având legitimitatea morală de a reconstrui politic continentul. Nu poartă vina crimelor războiului și sunt victimele sale pure. Dar apar și orfanii Holocaustului, supravieţuitori ai marii catastrofe. Sunt melancolici și se îndoiesc de succesul reconstrucţiei continentului–indiferent dacă în stil socialist sau capitalist. Pentru ei civilizaţia și barbaria se suprapun. Doresc să își spună povestea, dar Europa nu vrea sau nu poate să îi asculte, fiind mult prea preocupată de propriile-i răni. Intră în scenă și copiii născuţi după 1945, care sunt produse 100% ale socialismului, crescuţi în instituţiile sale. Ei observă însă că lumea din jurul lor a abandonat revoluţia. Sunt derutaţi. Mai există orfanii terorilor de tip stalinist, ai căror părinţi au fost uciși în URSS în anii treizeci sau în Europa de Est in anii 1948-54. Sunt proponenţii rezistenţei prin memorie. Ne cer să nu uităm crimele trecutului. În anii 80, apare o generaţie nouă de orfani, cei de a căror transformare revoluţionară statul nu se mai ocupă. Sunt lăsaţi de capul lor cu condiţia să nu opună rezistenţă. Acesta este pactul social al anilor 80. Ne prefacem că participăm, ca să fim lăsaţi în pace.
Există diferenţe majore între ţările ex-comuniste în privinţa abordării, în film, a acestei teme? Sau, aici, latura, cum să zic, internaţionalistă a comunismului este mai bine pusă în valoare?
Pe mine m-a interesat numitorul comun, filmul ca document istoric și martor al transpunerii în practică a ideilor radicale de stânga. Dar există multe diferenţe între ţări. Dacă privești filme cehoslovace din anii 60, filme maghiare sau poloneze ale anilor 70 și 80 nu îţi vine să crezi că au trecut de cenzura partidului. În România, din păcate, filmul a fost mai cuminţel, nu a vrut să deranjeze pe puternicii zilei. Ceea ce, eu zic, a fost a greșală strategică. Cred că ar fi putut să îndrăznească mai mult. Puternicii ar fi cedat. Știţi de ce? Pentru că filmele emancipate intelectual se vindeau bine la festivale în străinătate și regimurile din est tânjeau după valută.
Spuneţi că “Socialismul voia să schimbe omul pentru a-l pregăti sa trăiască liber.”. Și atunci, cum se face că, fără excepţie după părerea mea, efectele proiectelor comunist-socialiste sînt exact invers decît intenţia iniţială: o uriașă, nu de puţine ori teribilă servitute?
Socialismul marxist e un discurs generos. Să înţelegem de ce a eșuat atât de lamentabil e o provocare pentru noi toţi ce credem că merităm să trăim într-o lume semificativ mai bună decât cea de azi. Există multe ipoteze care nuanţează eșecul menţionat de dv. Cele clasice sunt date de Marx însuși, care aștepta implozia capitalismului și nu o revoluţie într-o ţară înapoiată economic, precum URSS sau… România. În plus, nu exista tradiţie democratică în regiune. După o dictatură a venit alta și toate au fost sângeroase. Gândiţi-vă la crimele regimului Antonescu, deportările în Transnistria, masacrul de la Odessa. Și iată în Rusia autoritarismul continuă și nu mai e comunist, fel și în multe ţări asiatice, autoritaritarismul a bătut palma cu capitalismul. În Ungaria e la fel. Și s-a încercat o lovitură de stat și măsluirea votului chiar și în România cu câţiva ani în urmă. Alte ipoteze iau în considerare personalitatea lui Stalin, ciza economică, influenţa celui de-al doilea război mondial, antagonismul SUA – URSS și sunt multe altele, dar ne-ar trebui pagini întregi să le disecăm.
Eu simt nevoia unei paranteze, odată ajunşi în acest punct al interviului. Mai întîi: să menţionez că interviul acesta este mijlocit de email, nu e un interviu faţă’n’ faţă, aşa încît posibilităţile de a replica ale celui care întreabă sînt supuse acestui calapod strîmt. Şi spun asta fiindcă, la cîteva dintre reflecţiile dvs, poziţia mea este (poate chiar radical) diferită. De pildă, eu nu am – cum are o bună parte a mediului academic occidental – vreo problemă cu termenul de „comunism”; pentru mine e destul de clar ce e de înţeles prin acest termen. Comunismul (ca specie a socialismului marxist sau ca matcă a acestuia, oricum am lua-o) e acel set de sisteme politice care a ucis cel puţin 80 de milioane de oameni în mod sistematic. Asta, în practică. În teorie, nu cred defel că e o idee generoasă; mai mult, chiar în textele fondatoare sînt indicate direcţiile care au fost, cu asupra de măsură, puse în practică. Gen: Marx – „Cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”. Gen: Lenin – „Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentru exterminare socială””. Gen: Marx & Engels – „Odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştri.“” Încă o dată: nu văd nimic generos într-o idee care a vrut să mîntuiască lumea întreagă şi care sau în numele căreia au fost omorîţi, cu sistem, zeci de milioane de oameni. Sau – da, Rusia de azi nu mai e declarat comunistă, dar elita politică aflată în fruntea sa provine nu de la vreo şcoală de balet, ci din KGB-FSB. Ce vreau să spun e că pe „tabloul mare” şi chiar şi în privinţa unor elemente punctuale, e foarte probabil că poziţiile noastre de plasament să fie foarte diferite. Ei bine, dacă acceptăm amîndoi aceasta – inclusiv consecinţa că pentru o discuţie despre tema majoră a comunismului e mai nimerită o discuţie faţă în faţă (poate într-un viitor nu foarte îndepărtat), aş vrea să ne întoarcem la film, la filmele din seria tematică despre care este vorba şi în acest dialog şi în cartea dumnevoastră. Am închis paranteza. Întrebare: în privinţa filmelor despre orfani din Estul comunist, cum aţi defini ori caracteriza dimensiunea ideologică a acestora?
Nu comentez paranteza și vă dau întru totul dreptate: e mare nevoie de discuţii inteligente cu argumente serioase despre ideile socialiste și de asemenea despre preocupările stângii de ieri și de azi precum exploatarea economică, excluziunea socială, alienarea, neocolonialismul și, desigur, sfârșitul mariajului dintre democraţia liberală și capitalism. Unele dintre aceste teme sunt dezvoltate și în filmele pe care le discut, cărora este neproductiv să le pui pecete ideologică. Sunt filme, artă, pun întrebări, creează spaţii de dialog și ale închipuirii. În ficţiune, măcar acolo! oamenii au curajul să își imagineze alternative. Iată încă un motiv pentru care filmul e atât de important din punct de vedere politic.
Dar dimensiunea estetică a lor, în măsura în care nu e deplasat să vorbim despre aşa ceva?
Argumentul trebuie nuanţat. Un răspuns simplu ar fi, Da, sunt filme foarte interesante și sofisticate din punct de vedere stilistic. Majoritatea au luat premii la festivaluri internaţionale. Cei ce le-au regizat sunt nume cunoscute, Kurt Maetzig, Krzysztof Kieslowski, Marta Meszaros și Dan Piţa. Discuţia se complică un pic însă dacă luăm în considerare că însăși articularea lor estetică exprimă un punct de vedere politic. Spre exemplu, filmul „Dita Saxova”, despre o supravieţuitoare a Holocaustului, povestește intenţionat greoi și contemplativ, tocmai ca să sugereze melancolia cu care trebuie privite discursurile modernităţii despre progres, dezvoltare și civilizaţie. Sau tot același film alege o actriţă de o frumuseţe exotică în rolul supravieţuitoarei tocmai pentru a pune întrebări cu privire la discursul antisemit și la inferioritatea corpului evreiesc. Camera de filmat scrutează acest corp poate în același fel ca și ochiul acelor medici din lagărele de exterminare care decideau cine merge la camera de gazare și cine e încă suficient de bine clădit să mai trăiască. Filozoful italian Giorgio Agamben a scris niște rînduri cutremurătoare pe această temă, arătând cum, după Auschwitz, orice judecată etică și estetică în stil platonic, bazată pe conformitatea cu o normă, dobândește o conotaţie barbară.
Există unul sau mai multe filme din aceasta serie care trec(e) proba timpului?
Absolut toate, atâta timp cât posteritatea e curioasă să le înţeleagă mesajele. Unul din filmele pe care le analizez poate fi lesne etichetat drept „realist socialist” (eu nu folosesc aceste termen în carte, pentru că îl consider obtuz). Sigur, majoritatea istoricilor de cinema care văd un astfel de film își au momentul de jubilare și dau frâu liber ironiilor și epitetelor gen kitsch și propagandă. Lucrurile sunt însă mult mai complicate. Filmul acesta, se numește „Romanul unei tinere iubiri”, S-a vrut atât de radical din punct de vedere estetic în spirit realist socialist încât a fost scos din cinematografe. Oare de ce, te întrebi azi? Răspunsul e clar, pentru că fiind atât de radical, scotea la iveală că așteptările estetice ale anului 1952 erau încă datoare instituţiei burgheze a artei. Ceea ce vreau sa spun este că gânditori inteligenţi de stânga, cei mai muţi provenind din rândul avangardei, au înţeles că gustul estetic, ceea ce noi considerăm veridic, frumos sau înălţător, e construit social. Un film radical socialist nu poate să placă, nu trece „testul timpului”, atâta timp cât oamenii care îl privesc rămân capitvii unor alte dispozitive ideologice de construire a realităţii.
Aveţi, între filmele pe care aţi lucrat pentru cartea aceasta, unul anume preferat sau cîteva preferate? Dacă da, de ce?
Toate îmi sunt dragi, am o relaţie intimă cu ele și personajele lor, pentru că am petrecut atâta timp împreună. Mi-e drag și filmul bulgar „Lady Zee”, care nu e inclus în carte pentru că am luat decizia să discut numai perioada pre-1989. „Lady Zee” spune o poveste a orfanilor de după 1989, abandonaţi de un stat slab și care nu le-a dezvoltat mecanisme de autoapărare socială. Ca atare devin victimele noilor forme de exploatare (în cazul acesta traficul de persoane și prostituţie) specifice orânduirii capitaliste. Tot un film inteligent pe tema orfanilor și a orfanizării sociale este „După dealuri” regizat de Cristian Mungiu. El ne arată cum lipsiţi de sistem imunitar social, două fete orfane sunt exploatate de o altă instituţie cu largi ramificaţii în vieţile Europei de Est, biserica ortodoxă.
Spuneţi că, în Est, socialismul – doctrina guvernanţilor – a făcut şi bune şi rele. În arta, ca să nu mergem prea departe, inclusiv în arta cinematografică, socialismul a făcut cu adevărat multe lucruri bune? Sau, mai degrabă, ceea ce e mare, ceea ce e memorabil pentru istoria culturii în Est în vremea comunismului e creat mai degrabă împotriva acestuia? Comunismului, mă rog – socialismului cum îi spuneţi dvs, deşi socialiştii de azi şi social-democraţii de azi nu cred că sînt foarte fericiţi de această etichetare…
Social-democraţii de azi (mă refer la partidele europene de masă) se disting de liberali sau de creștini democraţi ca Pepsi de Coca Cola. Din motive pe care nu avem timp să le discutăm acum, toate folosesc în politicile lor aceleași chimicale. În ceea ce privește „calitatea” filmelor v-am răspuns cred deja în parte la întrebare. Aș vrea să adaug trei lucruri. Unul foarte simplu. E greu să numești cinci filme bune făcute între 1990 și 2005, când apare „Moartea domnului Lăzărescu” al lui Cristi Puiu. Ceea ce vreau să spun este că filmul românesc nu a strălucit arareori pe plan internaţional până în 2005 (cu unele mici excepţii gen Gopo, Pintilie și Caranfil). Al doilea, este normal ca filmele anti să fie apreciate. Asta e valabil și acum. Credeţi că un film recent precum „De ce eu?” ar fi făcut valuri dacă era pro-sistem? Al treilea, este că, până acum vreo zece ani, istoria filmului Europei de Răsărit a fost explicabil preocupată cu teme precum rezistenţa, cenzura, subversivul etc. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Cred că o astfel de abordare recompensa un anumit tip de film, de aceea cred eu, puneţi si dv în acest fel întrebarea.
Ar fi posibilă, construită pe un calapod similar celui desenat şi, în discuţia noastră, rezumat de dvs, o carte despre „Orfanii Vestului”? Dacă da, cum anume?
Sincer, eu nu aș scrie-o și ca atare nu știu cum ar fi structurată. Există o monografie despre romanele anglofone cu eroi orfani, a cărei concluzie e că orfanul reprezintă în primul rând o figură sentimentală, de obicei prezentată drept copil adoptat. Integrarea sa în noul mediu conduce la o reconciliere a colectivităţii care îl primește. Vezi filmele Shirley Temple: o adorabila orfană distrage atenţia de la marea criză economică a anilor 30 și reînfrăţește comunităţi disfuncţionale. Cred că într-o astfel de carte, psihologicul, socialul și biologicul ar prima, reflectând opoziţia dintre controlul social soft, biopolitic, practicat în dispăruta Europă de Vest, liberal-capitalistă a Războiului Rece, și politca de putere, de stat, folosită în Europa de Est.
B.Privind, cu interes de cercetător – în sensul proiectului editorial finalizat – la aceste, multe, filme ale Estului, aţi văzut, aţi întrevăzut şi vreo altă carte? Una realizabilă într-un interval de timp rezonabil şi care, desigur, să meargă în direcţia proiectelor pe care vă simţiţi pregătit să le daţi contur…
Filmul Europei de Est nu e explorat suficient, nici cel pre- și nici cel post-1989. Deci, da, ar mai trebui scrise monografii, și în special cărţi de autor, care să articuleze teze coerente și originale despre experienţa socialistă. În ceea ce mă privește, ar fi facil să mai public o carte. Subiectul cel mai interesant este, în opinia mea, anii radicali, anii 40-50. Atunci se dezvoltă industria modernă de film, atunci se dau bătăliile ideologice și estetice. Tot fascinanţi sunt și primii și tumultuoșii ani ai tranziţiei, plini de patimi, răfuieli, speranţe deplasate și dezamăgiri. Dar pentru o vreme cred că am spus tot ce am avut de spus și ca să evit să mă repet mă voi dedica unui alt subiect: relaţia dintre Holywood și Wall Street. Unul din motivele pentru care o fac este că, în opinia mea și de la Marx citire, dacă vrei să înţelegi lumea (capitalistă) în care trăiești, trebuie să-i urmărești relaţiile economice și sistemele financiare. Politicul cu toate personajele sale, sublime, macabre, flamboiante sau insipide, constituie doar un efect al acestor forţe și structuri, care acumulează tot mai mult capital, tot mai multă putere devenind, prea mari să mai plece — o traducere liberă a binecunoscutului „too big to fail”.
Constantin (Tinu) Pârvulescu este scriitor, filmolog și profesor afiliat Universităţii de Vest din Timişoara, Universităţii din St. Gallen (Elveţia) şi Institutului pentru Cultură şi Societate al Universităţii din Navarra (Spania). A scris romane, cărţi despre jazz și, în plan academic, un doctorat despre mișcarea individualist anarhistă germană, și volumele Orphans of the East: Postwar Eastern European Cinema and the Revolutionary Subject (Indiana University Press, 2015) și alături de Robert A. Rosenstone, A Companion to the Historical Film (Blackwell-Wiley, 2013). În prezent lucrează la o carte despre Wall Street și cinema.
http://www.amazon.com/-/e/B00OFVVB0S
http://uvt-ro.academia.edu/ConstantinParvulescu
http://eu.wiley.com/WileyCDA/WileyTitle/productCd-1444337246.html
http://www.iupress.indiana.edu/product_info.php?products_id=807544
