Câte ceva despre om

Ce este viața asta? Cred că mulți dintre voi v-ați întrebat. Și mai cred că foarte puțini au găsit răspunsul. Nici eu nu am fost mai norocoasă. Am găsit, în schimb, motive pentru care viața este foarte importantă. Și aici mă opresc. Pot eu să conving pe cineva că viața lui este importantă? Poate printr-o faptă bună. Și asta numai dacă-și dă seama. Altfel merg contra unor furtuni ce mă împing cât acolo, semn că, până la urmă, tot singuri rămânem și că fiecare, în cochilia sa pe care o poartă oriunde în lume, își construiește propriul adevăr.

Doar că propriul adevăr (care trebuie să fie sfânt, nu-i așa?) rănește pe alții. Deseori, în propriul adevăr nu se află și conștientizarea vieții. Întrebarea „Cine sunt eu?” nu macină omul, nu-i răscolește gândurile, nu-l agită niciun pic. De aceea, propriul adevăr lovește societatea ca un trăsnet: copiii râd de cei în vârstă, tinerii te înjură fără motiv, locatarii zgârie mașinile străine, colegii îți fură munca, vânzătorii urmăresc să te înșele… să ajung, de exemplu, la povestea de zilele trecute în care un cetățean, în văzul a cel puțin 4-5 persoane, a lăsat sacul de gunoi din portbagaj în mijlocul locului de parcare (la un hypermarket) și a plecat liniștit. Până unde este limita? Nu există nicio limită, nu-i așa? Cum să existe, când propriul adevăr primează? Rămâi neputincios.

Poți doar să speri că omul acela se va educa, își va da seama că nu este doar o ființă ce respiră, consumă și într-un final moare. Că este un om și asta-l face unic. Un om care poate păstra ordinea în jur, poate crea și ajuta, poate da ce-i mai bun din el, se poate împlini. Desigur, toate aceste lucruri nu vin fără sacrificiu: stăpânirea de sine, restricțiile, sacrificiile, uneori realizarea unor lucruri mai puțin plăcute. Adevărate încercări pentru o viață plină.

Omul nu conștientizează că fiecare acțiune îl definește. De fapt, înainte de acțiune, simpla imagine spune ceva despre el. Este realitate, nu teorie. Faptul că eu aleg să scriu aici, să-mi petrec timpul în acest fel spune ceva despre mine. Faptul că am ales acea poză de profil, că am finalizat niște facultăți, că am muncit ce am muncit, toate astea coagulează o imagine a omului care a primit o șansă. Observ oameni care-și ruinează această șansă și (trist), alții ruinează și șansa altora. Într-un fel mă întristez când observ că oamenii nu dau deloc importanță nu doar propriei imagini, dar și lor înșiși. Se îmbracă nepotrivit, vorbesc nepotrivit, critică, bifează taskuri ce țin de consum excesiv, ironizează, sunt certați cu bunele maniere, rodează etica (un „amic” de pe facebook, din păcate nu știu cine era, povestea cum cineva, în parcare la hypermarket, spunea că nu duce coșul la locului lui pentru că nu „moare de 50 de bani” – un pas mic spre ruinarea de sine) etc.

Fiecare lucru pe care-l faci, cuvintele pe care le scrii (sub anonimat sau nu), hainele și alimentația, pozele postate, viața socială, acțiunile civice… toate astea te definesc și uneori ele nu construiesc cele mai perfecte forme interioare. O să obiectați că deja cunoașteți aceste aspecte? Păi cine nu știe că hainele spun ceva despre tine? Cine nu știe că fumatul dăunează? Cine nu știe că în funcție de ce spui, creezi o anume imagine? Cine nu știe că trebuie să facă sport? Le știm pe toate, cum să nu le știm! Dar e de ajuns? Iată cât de isteți am ajuns, fiindcă majoritatea le cunosc pe toate! Dar facem ceva cu atâta informație folositoare? Trecem la acțiune? Decidem să ne educăm? Decidem că viața noastră înseamnă ceva unic, nu doar un drum de la A la B? Decidem să ne tratăm, fizic sau mental? Decidem să ne schimbăm modul de a vedea lucrurile? Decidem să ridicăm gunoiul de pe jos, deoarece știm că e bine să trăiești în curățenie? Decidem să ne certăm mai puțin acasă și să fim mai toleranți, chiar de știm că omul trăiește mai mult dacă are dragoste și armonie în familie? Decidem să începem să citim, chiar de știm că cititul nu dăunează? Noi le cunoaștem pe toate, asta este important. Ne cărăm cochilia prin vânt și ploaie, dând vina pe alții, fără ca măcar să ne treacă prin cap să acționăm (în sensul bun al cuvântului) în direcția noastră.

Majoritatea le știm pe toate și cam atât. Când începem să ne acordăm importanță, să înțelegem că suntem mai mult decât niște consumatori (formați pe grila: mănâncă, distrează-te la maxim, excese de tot felul, familie, casă și mașină, bătrânețe, dacă se poate, liniștită), atunci cochilia începe să crape, încet, dar sigur. Începem să ne acordăm importanță și, dacă nouă ne acordăm importanță, atunci și ceilalți devin la fel de importanți. Așa se construiește.

Aleg să scriu aici pentru că am încrederea că sunt oameni care sunt atinși de ceva, un rând, o frază, o idee. Aleg să scriu poezie fiindcă am încrederea că oamenii găsesc, la fel, ceva să-i ajute. Aleg să fac ceva și, sper eu, ceva bun. Zi de zi aleg să fac ceva bun. Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre toți. Eu sunt toți. Și viceversa. Și dacă eu iubesc o viață plină și împlinită, și ceilalți iubesc asta. Și nimeni nu o poate avea fără ceilalți.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *