Cartea Adrianei Săftoiu despre o parte dintre întâmplările pe care le-a trăit în anii în care a fost la Cotroceni – un fel de „voce“ a lui Traian Băsescu – nu avea cum trece neobservată. În egală măsură, la ce este în ea şi la ceea ce era de bănuit că se va găsi în ea – fie şi într-o variantă ponderată de trecerea anilor, într-o versiune „cu frâna de mână trasă“ -, este imposibil de aşteptat ca, în materie de receptare, să avem de-a face cu unanimităţi. Cronica de Cotroceni are parte, prin urmare, exact de reacţiile de întâmpinare pe care trebuia să le aibă (nu e surprinzătoare, bunăoară, politica publică de îndiguire căreia îi suntem martori cu privire la pagubele produse de anumite pasaje); are, aşadar, reacţii pe care era „condamnată“ să le bifeze. Ar fi de dorit să fie, à propos de receptare şi de analiză-evaluare, şi mult mai mult decât ceea ce avem, până acum – dar asta e ceva care stă, deocamdată, în registrul posibilului.
Indexul Cronicii de Cotroceni, binevenit și inspirat alcătuit de către editori, ne oferă, doar din lectura sa, câteva date prețioase cu privire la această carte. Referința numărul unu în volum nu e, așa-zicând, indexată; trimiterile la Traian Băsescu sunt, în mod previzibil, atât de dese, încât, dintre toate numele care defilează prin fața cititorului în această carte, cel al fostului președinte al României se detașează în mod clar. În absența acestui subînțeles reper (practic, cartea e construită „în relație“/„în reacție“ cu/la Traian Băsescu), numele care ocupă, ca număr de mențiuni în carte, poziția numărul unu în indexul invocat este cel al Elenei Udrea. După numele acesteia, vorbind strict cantitativ, se plasează cel al lui Călin Popescu-Tăriceanu. Interesant, pe poziția a treia în privința referințelor este Andrei Pleșu (folosit, fără excepție, în carte drept „argument al autorității“ – moral-intelectuale). Cu ce fel de carte avem, prin urmare, de-a face? Ierarhia menționată care rezultă din „scanarea“ referințelor indexate ne pune, cred, pe o pistă de interpretare bună, adecvată. Nu singura, desigur, dar una destul de bună.
Hard-core-ul cărţii îl reprezintă, titlul o spune clar, anii în care Adriana Săftoiu a fost în proximitatea, de multe ori incandescentă, a lui Traian Băsescu la Cotroceni, în prima jumătate a primului mandat de preşedinte al acestuia. Volumul are, în jurul acestui nucleu de sens, şi mai multe „centuri auxiliare“ – privirea Adrianei Săftoiu vine către prezent (de regulă, în sensul confirmării suplimentare a unor intuiţii ori aprecieri) sau merge mult în spate, în trecutul de dinaintea preşedinţiei (iarăşi, de regulă, mecanismul după care are loc acest plonjon în trecutul îndepărtat este următorul: tarele majore ale lui Traian Băsescu – care coabitează cu imensele sale calităţi de politician – erau mai puţin vizibile atunci decât au fost când a devenit preşedinte; dacă vreţi, e o aplicaţie a celebrului dicton despre putere şi despre cum anume corupe ea). Cronică de Cotroceni e şi un, apăsat-personal, raport politic, dar şi unul etic. Este, în mod fundamental, o carte despre etică şi politică, în multe sensuri. Una dintre cele mai evidente reţete puse la lucru pentru a da substanţă şi nerv acestor confesiuni este folosirea unor tehnici ale contrastelor. Voi numi doar trei asemenea „dueturi“ din care, cum să zic, sar scântei, cu precizarea că ele sunt mai multe: Băsescu-Blaga, Andrei Pleşu – alţi intelectuali (aici, tehnica de contrast e dublată de o politică a insinuării, Adrian Săftoiu enunţând rar nume în clar, de regulă lăsând „să picure“ referinţe vagi, dar nu foarte greu de ghicit); Adriana Săftoiu – Elena Udrea. Poate că autoarea nu a vrut să construiască în acest fel, dar aşa i-a ieşit în cele din urmă.
Că a fost gândită așa sau că nu, cartea aceasta are și o evidentă (și pesemne că de neocolit) dimensiune tabloidală; prin ceea ce spune, dar și prin ceea ce lasă să se înțeleagă, să se întrevadă. Avem deja, rostogolită în suficient de multe forme, ceea ce am putea numi „știrea de la pagina 5“ și pesemne că, în această direcție, vom consemna, mult timp de acum înainte, schimburi de focuri care vor face deliciul presei și care pot lăsa urme pe mai multe reputații publice. Când plasezi conținut pentru o „știre de pagina 5“, este ușor de intuit că, după o asemenea reacție, va urma contrareacția. Este și riscul care pândește această carte – anume, să se blocheze în această lectură de întâmpinare (în bună măsură, mediată/mediatică). Ar fi nedrept – Cronică la Cotroceni este o carte care oferă o lectură interesantă în mult mai multe privințe.
La standul Polirom, în duminica lansării de la Bookfest, Adriana Săftoiu a spus, între altele, că acest volum „e, mai degrabă, o mărturisire“. Și, imediat, a adăugat că una dintre cele mai mari greșeli pe care le poate face un om este să se îndrăgostească de politicieni. Revenind la ideea mărturisirii, este poate util să punem întrebarea de rigoare: avem de-a face cu o mărturie, cu o, poate, mărturisire care eliberează?
Cea mai bună caracterizare a cărţii vine, aşadar, chiar de autoarea ei. E o carte de „mărturisiri“ – deci, nu una de analiză, de evaluare a mandatului prim al lui Traian Băsescu şi, cu atât mai puţin, de analiză – detaşată – a celor 10 ani de preşedinţie executaţi de unul dintre cei mai spectaculoşi, în multe privinţe, politicieni români de după 1989. De altfel, una dintre liniile de atac la adresa cărţii este exact aceasta: că stă prea mult în tabloid, că refuză faptele mari şi serioase. E o direcţie de susţinut doar parţial – fiind o confesiune, o mărturisire, cartea se ocupă, normal şi în primul rând, de un om, şi nu neapărat despre performanţele ori contraperformanţele sale politice (ştiute deja ori, voit sau involuntar, uitate!).
Altfel şi nu în ultimul rând, despre această carte făcută să fie discutată, disputată (sper că și citită, deși, la ce pasiune de a vorbi în marginea ei implică, prin tematică și personaje, volumul publicat de Polirom, mulți vor considera că lectura lui este mai degrabă opțională) se vorbește și se va vorbi, e inevitabil asta, și în termenii de „adevăr-fals“. Unii spun deja – am văzut reacții prompte după lansare inclusiv ale unora dintre împricinați, dar și ale „scutierilor“ din presă ai acestora – că, în ceea ce scrie aici, doamna Săftoiu minte. Alții, firesc, afirmă că domnia sa spune adevărul – inclusiv acel adevăr mult așteptat. Cred că lucrurile sunt, în această privință, destul de simple, dacă le privim cu o oarecare detașare – Adriana Săftoiu spune adevărul, și anume, adevărul său. Cu nuanțele obligatorii: adevărul pe care doamna Săftoiu îl știe, adevărul pe care domnia sa îl vrea făcut public, adevărul filtrat de distanță (deopotrivă, temporală și afectivă) ș.a.m.d. Dar adevărul său. Nu unul istoric, cu atât mai puțin unul riguros matematic. E adevărul Adrianei Săftoiu care derivă din această Cronică de Cotroceni. Dar, încă o dată: este acesta un adevăr eliberator?
Una dintre întrebările perfect legitime, odată încheiată lectura cărţii, este: dacă mărturisirile selectate să facă parte din acest volum îl micşorează pe Traian Băsescu. Pentru omul Traian Băsescu, tonul folosit este critic, pe alocuri extrem de critic. Unele fragmente confirmă anumite fragmente de folclor, altele, prin ineditul lor, întăresc acest folclor. Pe de altă parte, e greu de răspuns tranşant dacă ele îl micşorează şi pe politicianul Băsescu. Faptele sale de politician – cu atât mai apăsat, cele de fost preşedinte al României – rămân. Rămân chiar şi în ciuda insistenţei cu care, alegând sau împins să fie altfel după încheierea celor două mandate de şef de stat, Traian Băsescu însuşi pare că le subminează, prin ieşiri publice recente. Desigur că rămân în istorie şi unele interpretări cu privire la cum anume au fost posibile aceste fapte. Dar aici competiţia nu e închisă. Nu ştim încă, pesemne că suntem încă departe, care anume interpretări rămân.
Într-o formulă care face media atitudinilor etalate în carte vizavi de Traian Băsescu și, parafrazând sintagma celebră asumată chiar de către subiectul privilegiat al acestui volum, putem spune că în Cronică de Cotroceni avem povestea unui președinte-dezamăgitor. Este o narațiune, din specia dez-vrăjirilor, în care Adriana Săftoiu, un martor (pentru câțiva ani, privilegiat – de aici, mai ales de aici, și forța foarte mare a celor spuse în carte), ne povestește, după șapte ani de la plecarea de la Cotroceni, cum un om (președintele României, între multe altele) o dezamăgește în chip programatic.
Dacă e să (re)afirm o sugestie de lectură cu privire la acest volum de memorii – eveniment, în felul său, fără nicio discuţie -, atunci aceasta este: să trecem puţin mai departe de ceea ce e cancan în el, de ceea ce era previzibil că se va găsi în el şi că, la prima mână, va reverbera în spaţiul public. Eu cred că acest efort merită să fie făcut. Poate fi de mare folos.
P.S. Memorialistica celor care i-au consiliat pe preşedinţii postcomunişti este la noi încă destul de săracă. Din proximitatea instituţională a lui Traian Băsescu, cartea Adrianei Săftoiu este prima. Să ne imaginăm ce ar fi sau ce vor fi (căci unele cărţi probabil că se vor scrie; sau, scrise deja, aşteaptă ca astrele să se aşeze confortabil pentru publicarea lor) pagini scrise de oameni cu mare forţă de discurs care au stat, în primul şi/sau în al doilea mandat de preşedinte, lângă Traian Băsescu: T. Baconschi, C. Preda, S. Lăzăroiu, spre pildă. Ca să nu mai spun că un volum de profil semnat de Elena Udrea (cea care pare să-şi fi descoperit recent abilităţi literare) ar fi, garantat, bestseller.
O versiune usor modificata a acestui text a fost publicata in revista 22.
