Sfinţi, nebuni, canibali

Admirable séparation des fonctions, qui peut encore aller plus loin, comme chez cette malade, presque séparée de sa mégalomanie, que ses voix appellent <reine>  –  <Tu es reine, tu as des droits sur le trône> – et qui, surprise, dit au médecin : < Mais je ne veux pas le croire, docteur, dans notre famille nous avons toujours été bons républicains>”[1].

În magistrala lui trilogie Sfinţi, nebuni, canibali, publicată la Haga între 1969 şi 1981, Hindebaldus Pekkerman porneşte de la intuiţiile lui Huizinga despre rolul nebuniei în cadrul civilizaţiei occidentale pentru a schiţa o tipologie exhaustivă a marginalităţii, ilustrată cu documente din toate colţurile lumii, de la poemele indienilor navajo pînă la ghicitorile aborigenilor australieni, de la descîntecele populaţiei ainu pînă la strigăturile obscene din folclorul maghiar, de la baladele lui Villon pînă la Orbirea lui Canetti. Interesat de tot ceea ce este neobişnuit, excentric, ciudat, Pekkerman propune o veritabilă enciclopedie a nonconformismului, aducînd în faţa cititorului magi, fachiri, ventriloci, nebuni întru Hristos, dervişi, vrăjitori, trubaduri, răspopiţi, şamani, hoţi de buzunare, admiratori ai lui Machiavelli, specialişti în otrăvuri, zoofili, zombies, puşcaşi marini, fetişişti, narcisişti, proxeneţi, nazişti, satanişti, comunişti, lacanieni, vampiri, strangulatori de bătrîni, profanatori de morminte, spioni, portărese, toreadori, mormoni, pitici, colecţionari de timbre, sfinţi fără limbă ori dependenţi de Wagner. Pentru că spaţiul pe care îl avem la dispoziţie nu ne permite să discutăm pe larg despre excepţionalul tratat al lui Pekkerman, ne vom opri numai asupra modului în care sînt surprinse în cadrul acestuia diversele ipostaze ale nebuniei.

Potrivit lui Pekkerman, există trei mari interpretări propuse nebuniei de-a lungul istoriei umanităţii. Într-o primă etapă,  nebunul e socotit un mesager sacru, rostitorul acelor adevăruri pe care zeii le destinează muritorilor după retragerea lor din lume. Funcţia sa e una eminamente religioasă, el e un ascet care-şi sacrifică trăirile personale pentru a se pune în totalitate la dispoziţia puterilor celeste, imolîndu-şi interioritatea şi transformîndu-se într-o simplu pion pentru planurile divine. Comportamentul său bizar, iconoclast, profund histrionic e motivat de povara acelor adevăruri pe care le poartă cu sine şi care îl depăşesc. El este altfel decît oamenii obişnuiţi fiindcă e marcat de apăsătoarea vecinătate a divinităţii, fiindcă îi simte mereu privirea ce îl fixează fără încetare. Prizonier al unor puteri pe care nu le controlează, îşi acceptă cu resemnare destinul, purtîndu-şi cu stoicism masca de ţicnit.

Într-o a doua perioadă, rolul nebunului e reevaluat. Purtătorii de mesaj religios dobîndind un alt statut, ei sînt obligaţi să dovedească un comportament impecabil, integrîndu-se chiar în miezul dispozitivelor de control ale societăţii, refuzînd orice ieşire iconoclastă. Nebunul rămîne un marginal, însă de această dată el este privat de aureola lui sacră, e trimis în rîndul vagabonzilor, al borfaşilor, al simplilor pierde-vară, fără ca existenţa lui să mai pară marcată de prezenţa vreunui sens transcendent. El devine un deşeu, un inexplicabil rebut, o simplă eroare naturală. Pentru ca existenţa lui să nu se transforme într-un scandal inacceptabil, el trebuie tratat sau suprimat. Maladia pe care o poartă cu sine e socotită intolerabilă, fiindcă ea reprezintă o caricatură a umanităţii, e pastişa demonică a portretului lui Adam.

În a treia etapă, aceea pe care, potrivit lui Pekkerman, am ajuns să o trăim, nebunului i se atribuie o funcţie estetică, el trebuie să suplinească absenţa de creativitate a aşa-zişilor artişti oficiali, incapabili să trezească nici măcar cea mai slabă emoţie în rîndul publicului. Umanitatea decadentă, lipsită de orice vitalitate sau de orice fior sacru, se dovedeşte neputincioasă să se mai înzestreze cu o artă pe măsura epocilor anterioare. Diagnosticul lui Hegel se împlineşte, moartea artei e constatată cu acte în regulă, ultimii pretinşi artişti sînt scoşi la pensie printr-o hotărăre de guvern. Însă în rîndul tot mai puţin numeroşilor oameni cultivaţi persistă o nostalgie a artei pe care capodoperele trecutului nu o pot satisface în întregime. Privirile lor dezorientate, private de obiectele estetice canonizate, se îndreaptă asupra nebunilor, descoperind în simptomele maladiei acestora o formă de creativitate deturnată de la sensul său firesc, însă încă vie, proaspătă, tumultuoasă. Nemaiavînd parte de artă în sensul în care s-au obişnuit, ei se mulţumesc cu contemplarea nebunilor.

 

[1] Henri Michaux, La connaissance par les gouffres, Paris, Gallimard, 1984, p. 249, notă de subsol.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *