1.Andre Scrima: „Insusi cuvantul „Dumnezeu” – ca notiune tematica – nu mai e imediat evident, inocent pentru noi, fiindca – foarte simplu spus – noi suntem cei care ne-am pierdut inocenta. Ignoranta e facila, prompta si suficienta. Cunoasterea e indelungata, rabdatoare, modesta.”
2.humanitas.ro: ANDRÉ (ANDREI) SCRIMA (1925-2000) urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1943-1948), apoi descoperă grupul de reflecţie spirituală Rugul Aprins de pe lângă mânăstirea Antim, iar în 1949 se înscrie la Teologie. În 1956 primeşte o bursă la Institutul Ecumenic din Geneva şi începe un lung periplu: Franţa, Muntele Athos, India, Orientul Apropiat. În 1991 se întoarce în România şi se alătură Colegiului Noua Europă şi Grupului de studiu al secolului al XVII-lea.
3.Cărţile lui Andrei Scrima au fost publicate de editura Humanitas. Aici, lista lor şi detalii despre fiecare dintre aceste titluri: http://www.humanitas.ro/humanitas/seria-de-autor-andre-scrima
4.Andre Scrima despre „Timpul rugului aprins”: „Ca orizont concret, Antimul era în fond un aşezământ monastic: ceilalţi, „laicii“ veniţi mai târziu, se regăseau în cuprinsul şi în ritmul său, unde erau cotidian şi foarte firesc primiţi. Totul în normalitatea tradiţiei unanime a Răsăritului, care nu ridică îngrădiri între mireni şi monahi atunci când, porniţi întru aceeaşi căutare, se descoperă la aceeaşi distanţă de Infinitul viu. „Excepţia“ situaţiei de la Antim consta, poate, în calitatea acelei experienţe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică şi latura laic-intelectuală.“
Andrei Pleşu despre „Timpul rugului aprins”: „Sub semnul «rugăciunii minţii», Timpul rugului aprins pune în dialog spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, tra¬diţia şi modernitatea. Texte despre isihasm şi relaţia maestru-discipol con¬duc la evocarea «grupului de la Antim», marcat de figurile lui Sandu Tudor şi Vasile Voiculescu: o experienţă spiri¬tuală singulară în spaţiul românesc, pu¬ţin cunoscută până astăzi, dar cu ecouri mereu prezente.
Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anu¬mită aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evan¬ghelie.“
5.A fost, între 1963 şi 1965, reprezentantul personal al Patriarhului ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului pe lîngă Vatican. A pregătit întîlnirea istorică din 1964 de la Ierusalim dintre Patriarhului ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea.
6.Andrei Pleşu despre una dintre cărţile lui Andrei Scrima:
7.Andrei Scrima: „Comunismul este esentialmente harazit crestinismului; chiar fara sa ne-o marturiseasca explicit, chiar daca se preface ca dispretiuieste crestinismul si ca este interesat de alte lucruri, ‘mai serioase si mai insemnate’ (progresul social, nivelul economic, lupta de clasa etc.), tinta lui adanca si statornica este lumea valorilor crestine, pe care le maimutareste, pe care le ataca pentru a le arata carentele, pentru a le sluji fara sa vrea, amintindu-ne de ele si reinsufletindu-le.”
8.A stat peste două decenii Liban – la vîrf, în mediul academic şi teologic. Există şi un documentar, difuzat de către Televiziunea Publică, intitulat „Andrei Scrima în Liban”.
9.Horia Roman Patapievici: „Argumentul soliditatii discursului practicat de Parintele Scrima tine de întelegerea stilului ca metoda – as zice -, metoda existentiala de a ajunge la urmele lasate de fiinta în ceea ce el însusi a numit “cuvintele fundamentale” care ne-au fost daruite. Când construia un discurs, Parintele Scrima nu aplica retete de interpretare – sociologice, filozofice, ideologice, fenomenologice, teologice ori mai stiu eu de care: el opera un “deschis”, o bresa de lumina în opacitatea lumii, construind, pornind de la “drumul” ascuns în text, o alta lume, în care sa ne putem învecina cu divinul prin locuirea “cuvintelor fundamentale” si prin etapele atinse în propria noastra devenire existentiala. Pentru el, discursul trebuia sa-si contina metoda, altfel spus calea de a patrunde în spatiul care sa-l faca deschis originii sale originante.
Vorbind, Parintele Scrima nu te fixa într-un sens: te petrecea prin toate sensurile, pentru a te pune pe cale împreuna cu calea însasi, pe care te invita s-o iei la spinare. Din acest motiv, aparent, discursul Parintelui Scrima nu te ducea la o concluzie: cu el, a termina o discutie însemna a forta atingerea unei stari interioare, pentru care spatiul prblemei discutate trebuia sa fi devenit deja o existenta reala. Avea nevoie, pentru aceasta, de a putea vorbi simultan în mai multe registre – istoric, sociologic, teologic, filozofic, estetic etc. De aici senzatia de asociativitate arborescenta, de logica imprevizibila, de eruditie deconcertanta, de scurtcircuitare a planurilor si de amestecare a lor. Pentru ca amestecarea planurilor sa nu fie decât aparenta, trebuia ca tu însuti sa fi intrat în spatiul unde tot acest discurs nu era decât un drum – va amintiti? methodos: înaintare pe cale si împreuna cu ea -, un drum pe care Parintele Scrima pasea dezinvolt, înaintând spre un orizont bine definit din acel spatiu, foarte precis vizibil în acela, dar invizibil cui ramânea dincoace de el. A termina o discutie nu însemna, ca în logica, sa tragi o concluzie. Când se încheia, daca era izbutit, discursul Parintelui Scrima nu te lasa undeva, ci te lasa chiar pe drum – tinea de pedagogia lui esentiala sa nu te duca niciodata pâna la capat, ci sa te lase în lucrare, sa te lase locuitor al spatiului în care si-a desfasurat discursul, în spatiul care face ca problema discutata sa aiba o existenta reala.
Pâna la urma, stilul deconcertant al discursului Parintelui Scrima te soma la vigilenta si, când se încheia, te trezeai ca ai dobândit nu o solutie limitata la un singur caz, ci o metoda, valabila în oricare din etapele devenirii tale spirituale, pe mai departe.”
10.Andre Scrima: „Lucrurile nu trebuie privite incremenit; intelegerea noastra trebuie sa se mentina necontenit in devenire. Cei care sunt, pentru moment, intr-o stare rigida, rigorista si impenetrabila se instaleaza, de fapt, intr-o certitudine, nu intr-un adevar. Certitudinea e mult mai accesibila decat adevarul pentru ca e psihologica, e sociala, e compensatorie fata de tot soiul de frustrari: face economie de spirit. Pentru situatiile in devenire, marele pericol, marea poticnire e sa te opresti pe loc, sa incremenesti. Incremenirea, din punctul de vedere al actiunii (dar si filologic), inseamna mineralizare. Insa mineralizarea este permisa numai eschatologic, in Ierusalimul ceresc. Pentru ca acolo mineralizarea devine luminoasa. Este piatra patrunsa de lumina. Piatra pretioasa e o piatra ce devine ea insasi sursa de lumina. E ca si cum piatra ar avea inuntrul ei princiupiul iluminarii: e in acelasi timp stabilitate si iradiere.”
