Cărţile -şi sînt sute bune deja de titluri – care sînt publicate sub umbrela – generoasă, multudisciplinară a – colecţiei „Collegium” de la Polirom reprezintă, pentru spaţiul public românesc de după 1989, cu precădere pentru spaţiul academic o imensă – şi constant alimentată – veste bună.
ZOOM. polirom.ro: „Una dintre primele colectii Polirom – astazi printre cele mai citite – „Collegium” a fost initiata pentru a pune la dispozitia studentilor si profesorilor atit de necesarele bibliografii de specialitate, creditate stiintific, pe domenii: psihologie (serie initiata de Adrian Neculau), sociologie si antropologie (coordonatori Lazar Vlasceanu si Liviu Chelcea, serie initiata de Elisabeta Stanciulescu), pedagogie, stiintele educatiei (coordonator Constantin Cucos), metodica, litere, filosofie (coordonator Stefan Afloroaei), media (coordonator Mihai Coman), relatii publice si publicitate (coordonator Cristina Coman), stiinte economice, afaceri (coordonator Stefan Prutianu), stiinte juridice, matematica, stiinte politice (coordonator Dan Pavel), asistenta sociala (coordonatori: Doru Buzducea si Stefan Cojocaru), relatii internationale (coordonatori: Lucian-Dumitru Dirdala si Andrei Miroiu), politici publice si integrare europeana (coordonatori: Adrian Miroiu si Iordan Gheorghe Barbulescu).” Detalii despre titlurile numeroase apărute în această colecţie de colecţii, aici: http://www.polirom.ro/catalog/colectii/collegium/pagina_03_dataintroducerii_DESC.html
Este uşor de apreciat că această colecţie are drept ţintă (nu exclusivă, dar) privilegiată diversele elite – cele prezente sau cele potenţiale. Să fişăm, prin urmare, cîteva idei care sînt puse în discuţie şi care, în fond, întemeiază o discuţie mereu actuală, mereu dificilă, mereu necersară dintr-o carte publicată în colecţia despre care este vorba aici – şi anume, volumul „Sociologia elitelor” (Collegium. Sociologie. Andropologie). Autorul cărţii: un eseist francez, doctor în ştiinţe sociale – Jacques Coenen-Huther. Cartea e ceva mai veche – la noi a apărut în 2007 – dar tema, cum spuneam, este mereu actuală şi se cere să fie făcută mereu actuală.
Aşadar, cîteva direcţii ale unui posibil punctaj valabil pentru o discuţie asupra temei elitelor:
*conceptul de elită este ambivalent. „el se referă atît la persoanele considerate ca fiind cele mai bune sau cele mai remarcabile într-un grup, cît şi la persoanele care, într-o privinţă sau alta, ocupă primul loc într-un ansamblu dat.”;
*elementar, „cele două accepţii ale elitei pot intra fie într-un raport de juxtapunere, fie într-unul de opoziţie”;
*mai departe, analiza sau fie şi numai consemnarea definiţiilor unor derivate importante ale conceptului de „elită” adaugă la caracterul problematic, al dezbaterii despre elită; bunăoară, spune specialistul francez în ştiinţe sociale, termenii de „elitist” sau „elitism” au, apăsat, multe conotaţii negative. Meritat sau doar indus de „preoţii” unor „culte” precum corectitudinea politică; dar, au!;
*cînt „elita” este pusă în faţă unui concept care are încă o imensă forţă de seducţie – în mediile neomarxizante, dar nu numai – precum cel de „egalitate”, tensiunea e majoră şi contradicţiile par insurmontabile. De ce?;
*iată o demonstraţie rafinată, elocventă, bine strunită a unei imense dispute care, făcînd uz de cîteva contradicţii de neocolit şi mascînd în fond o ipocrizie de cursă lungă, se perpetuează aproape miraculos, în ciuda faptelor şi a evidenţelor. Aşadar:
*Citat – un citat, zic eu, antologic, o demonstraţie de mare forţă: „în epoca noastră, în societăţile care se vor democratice, egalitatea a devenit o valoare dominantă. Egalitarismul este atît de adînc ancorat în spirite, încît, de fiecare dată, egalitatea e presupusă a fi justă, în timp ce inegalitatea trebuie să fie justificată. Aspiraţiile către egalitate foarte larg răspîndite se bazează pe trei principii, care, în ambiguitatea lor, sunt parţial contradictorii. Primul este cel al meritului: el vizează egalitatea de tratament şi pretinde o retribuţie adecvată meritului dovedit. Al doilea este principiul distribuirii: el implică satisfacerea rezonabilă a nevoilor considerate ca fiind acceptabile într-o anumită societate, într-o epocă dată. Cel de-al treilea este principiul solidarităţii: el se referă la prezervarea legăturii sociale, pe care nişte inegalităţi excesive ar pune-o în pericol. Principiul satisfacerii generalizate a nevoilor considerate ca fiind „normale” şi cel al prezervării prioritare a legăturii sociale impun nişte criterii de apreciere izvorîte dintr-o logică a nivelării sociale. Ele nu agreează cîtuşi de puţin ideea unei elite care să se detaşeze de masă. Principiul retribuirii echitabile a meritului ţine de o logică opusă. Pe el se fondează ideea de meritocraţie, ce corespunde întru totul noţiunilor de excelenţă şi de preeminenţă a celor mai buni.”
*”elită” sau „elite”? – e o întrebare care, oferindu-i-se răspunsurile posibile, lărgeşte, fecund dezbaterea. O menţiune: unul dintre răspunsurile posibile la această întrebare care e subîntinsă de o disjuncţie este tocmai convertirea acestui semn logic într-altul – conjuncţie. Prin urmare, o posibilitate rezonabilă: „elită” şi „elite”!
Pentru reflecţia de final:
*”în această perpsectivă „lipsită de iluzii”, o societate egalitară este o imposibilitate empirică, chiar dacă există unele societăţi mai puţin inegalitare decît altele şi unele mai suportabile decît altele. Orice ansamblu social de o oarecare anvergură comportă nişte persoane care conduc şi altele care se supun mai mult sau mai puţin docil directivelor date de primele. Democraţia în sensul guvernării „poporului prin popor, de către popor” ţine de utopia socială. Totuşi, poate fi considerat ca democratic un regim bazat pe competiţia liberă a elitelor pentru sufragiile populaţiei. Chiar şi aceste elite pot fi numite democratice, atunci cînd nu presupun un acces prea dificil şi rămîn supuse unor mecanisme de control. Însă accesul în elită nu este niciodată complet egalitar: fenomenele de reproducere socială fac echitatea şanselor în mare parte iluzorie.”
