Matthieu Ricard este fiul marelui filozof francez – specializat în filozofie politică în ultimele decenii -, Jean-Francois Revel. În 1996, în luna mai, la Hatiban, în Nepal, „în singurătatea unei cetăţi săpate în muntele care domină oraşul Kathmandu”, cei doi au făcut – în dialog – o carte formidabilă care se cheamă „Călugărul şi filozoful. Budismul astăzi”. Le Point scria despre ea că este „cea ma bună mărturie posibilă despre adevărul, dar şi despre dificultăţile budismului”. Nu ştiu dacă e cea mai bună – cu siguranţă că e una dintre cele mai bune şi mai actuale. Dar e cu mult mai mult decît despre budism şi adevăr. Povestea celor doi co-autori e formidabilă în sine, povestea acestei cărţi e extraordinară, conţinutul tematic al acestei cărţi este ieşit din comun, foarte îmbietor, seducător, provocator – volumul a fost, în plus, încă de la apariţie, un best-seller în Europa şi are peste 20 de traduceri în diverse limbi.
Pe scurt, povestea celor doi co-autori.
Tatăl. Jean Francois Revel este unul dintre cei mai importanţi şi influenţi filosofi politici francezi. Faima sa a trecut, de altfel, demult graniţele Franţei, iar evaluările, analizele şi proiecţiile sale l-au făcut să fie una dintre cele mai lucide minţi europene (ceea ce, pentru detractorii săi, obişnuiţi să răstoarne ordinea lucrurilor, să desemneze falsul drept adevăr, reprezintă un păcat de neiertat). În biblioteca bunului-simţ academic, rafturile de politologie şi filosofie politică, lucrările lui Jean Francois Revel sînt obligatorii. Între ele (o parte sînt traduse şi în limba română, la editura Humanitas): Pourquoi des philosophes? (1957), La Cabale des dévots (1962), Ni Marx ni Jésus (1970), La Tentation totalitaire (1976), Comment les démocraties finissent (1983), Le Terrorisme contre la démocratie (1987), La Connaissance inutile (1988, Cunoaşterea inutilă, Humanitas, 1993, 2007), Le Regain démocratique (1992, Revirimentul democraţiei, Humanitas, 1995), Histoire de la philosophie occidentale, de Thalès à Kant (1994), Le voleur dans la maison vide (1997, memorii, La grande parade. Essai sur la survie de l’utopie socialiste (2000, Marea paradă. Eseu despre supravieţuirea utopiei socialiste, Humanitas, 2002), L’obsession antiaméricaine (2002, Obsesia antiamericană, Humanitas, 2004). A fost profesor universitar, jurnalist, editorialist, membru al Academiei Franceze.
Fiul. Mattheiu Ricard a fost un teribil de talentat tînăr om de ştiinţă care a lucrat, privilegiat de talentul pentru ştiinţă, alături de un laureat al Premiului Nobel pentru biologie, Francois Jacob. Şi-a luat doctoratul în genetică moleculară la Institutul Pasteur. „Apoi a renunţat la cariera ştiinţifică şi a plecat să studieze şi să practice budismul, alături de mai mulţi maeştri spirituali (cei mai cunoscuţi, Kangyur Rinpoche şi Dilgo Khyentse Rinpoche). A scris mai multe cărţi despre budism, unele ilustrate cu fotografii ale autorului: L’Esprit du Tibet (1996), Moines danseurs du Tibet (1999), L’infini dans la paume de la main (2000, împreună cu Trinh Xuan Thuan), Himalaya bouddhiste (2002). A tradus în franceză importante texte budiste. Întreprinde numeroase acţiuni de caritate şi colaborează cu Mind and Life Institute şi cu universităţile Madison-Wisconsin, Princeton şi Berkeley, pentru diverse proiecte de cercetare a „antrenamentului mental“.” (humanitas.ro). Matthieu Ricard a fost, de asemenea, translator al lui Dalai Lama, şi înainte, şi după ce liderul suprem tibetan a primit Premiul Nobel pentru pace. A devenit călugăr în 1979 şi astăzi e de părere că „formarea mea ştiinţifică, mai ales grija pentru rigoare, era perfect conciliabilă cu abordarea metafizicii şi a practicii budiste. Şi, în cei douăzeci şi cinci de ani care au urmat, nu m-am aflat niciodată în pericol să-mi pierd gîndirea ştiinţifică, aşa cum o înţeleg eu, ca o căutare a adevărului”.
Poziţia de la masa dialogului.
Despre Matthieu Ricard ştim, aproximativ, cum e plasat acum – şi cum era şi la momentul dialogului faimos realizat împreună cu tatăl său – şi în raport cu budismul (practicant asiduu, de cîteva decenii deja) şi în raport cu lumea din care venea. O nuanţă interesantă o pune chiar el, la un moment dat, asaltat de întrebările lui Jean Francois Revel care loveau în iraţionalismul budismului, în excesul de superstiţii cu care acesta se înconjoară: „cînd discut cu prietenii mei tibetani, încerc întotdeauna să fac pe avocatul diavolului, pentru a aprinde discuţia”.
Iată, pe scurt, şi cum se poziţiona, la acel moment al dialogului, Jean Francois Revel: ca notă constantă, în trecutul său, marcat de un interes (destul de neobişnuit pentru lumea filozofilor) pentru ştiinţa modernă, la zi – „atitudinea mea complet nereligioasă m-a făcut să nu iau prea în serios budismul, fără să-l dispreţuiesc, bineînţeles, pentru că ocupă un loc privilegiat între doctrinele spirituale”. Cu un interesa crescînd , în condiţiile – de neocolit pentru un om lucid, dar de evitat pentru un, spre pildă, filocomunist chinez din Occident – martiriului recent al tibetanilor. „Exterminarea acestui mic popor izolat, care nu era o ameninţare pentru marele său vecin, acest popor paşnic şi pastoral, care se identifică cu o spiritualitate lipsită de orice tip de prozelitism, mi s-a părut un simbol al secolului nostru, marcat aproape în întregime de logica totalitară”, notează JF Revel.
Dacă, în discuţiile din interiorul comunităţilor tibetane, M. Ricard e cel care, ca „avocat al diavolului”, încercînd să „aprindă discuţia”, aici, în cadrul acestui proiect dialogal, tatăl său este cel care „aprinde focul” sau cel care, cum s-ar spune, „pune paie pe foc”. Replicile fiului său – nu e redundant să repet, chiar dacă în alte cuvinte, ideea – sînt la înalţimea provocărilor cărora e chemat să le facă faţă. Paleta tematică e extrem de generoasă; cu actori de talia celor doi, ea e – şi prin rezultatele (rezultate, nu sentinţe!) la care se ajunge – cu atît mai impresionantă.
JFR & MR sînt, aşadar, tată şi fiu. Fiul alege la un moment dat să ia distanţă de cultura în care s-a născut şi să intre, tot mai adînc şi mai atent, într-o alta – în altă cultură şi în religia (&filosofia) care o subîndind pe aceasta. Cum comunică, atunci cînd decid să pună lumile din care vin faţă în faţă, cei doi – tatăl şi fiul? Raţionalistul Revel şi budistul Ricard? Nu e simplu, nu e deloc simplu, mai ales în ceea ce priveşte temeliile cele mai adînci ale discuţie. Aparent, comunicarea profunzimilor nu e posibilă decît dacă are loc „în paralel”. Cele două lumi par că nu se pot întîlni, că e foarte greu să se amestece.
Scopul minimal al amplului dialog dintre cei doi este, o spune la un moment dat tatăl Revel, „explicarea sensului budismului pentru un occidental”. Aparent, sensul şi explicaţia lui scapă însă acestui occidental, căci, dpdv metodologic, „dacă nu ne integrăm într-un anumit sistem de credinţă – în sensul cel mai nobil al cuvîntului, repet -, întotdeauna va lipsi ceva care să permită demonstrarea unei concepţii metafizice prin definiţie. Or, o concepţie metafizică nu poate fi niciodată complet demonstrată. Încercăm de două mii cinci sute de ani să facem metafizică raţională, să facem în aşa fel încît metafizica să fie la fel de riguroasă ca matematica. Nu s-a putut niciodată! Pentru că, intrinsec, metafizica nu aparţine acestui sistem de raţionament”, spune Jean Francios Revel.
Aşadar, pare că, oricîtă bunăvoinţă ar avea cei doi interlocutori – sau oricare alţi interlocutori puşi în situaţia de a vorbi despre tematica pe care o etalează această carte, acest proiect -, dialogul ajunge în faţa unui zid. Solid, înalt, aparent de netrecut. Dar, pasajul citat mai sus care vorbeşte despre imensa dificultate de ordin metodologic, este plasat undeva în prima treime a cărţii – şi după acesta, ea continuă la acelaşi nivel impresionant de incandescenţă a ideilor puse în joc şi schimbate între cei doi interlocutori.
Punctual, Revel-fiul, Matthieu Ricard, se repliază cu multă eleganţă şi într-un mod foarte convingător în faţa obiecţiei redutabilului partener de dialog care este tatăl său. Metafizica, sugerează acesta, nu ţine de un fel îngust de a întelege lumea – matematizabil, raţional-pozitivist. Metafizica „ţine de realizarea spirituală, care este o realitate incontestabilă. Acest aspect al metafizicii nu are nevoie să fie raţional pentru a fi autentic, căci se situează pe un alt plan, acela al experienţei contemplative, al viziunii directe a unui adevăr care se impune spiritului, pentru că ea corespunde, în domeniul său, naturii lucrurilor. Asta nu înseamnă că este „iraţional”, ci pur şi simplu că transcende raţionamentul conceptual”, punctează, strălucit, Mattheieu Ricard.
Dupa încleştarea serioasă, intensă şi, în mod fundamental, familială, nu avem, cum e şi firesc, o unică versiune, o unică soluţie, un unic adevăr. Cartea aceasta admirabilă se încheie admirabil: cu două serii de concluzii.
Cele două serii de concluzii
a mic – concluzia filozofului: „Occidentul a triumfat în ştiinţă, dar nu mai are nici o morală sau învăţătură plauzibile. Orientul ne poate aduce morala sa şi îndrumările sale pentru viaţă, dar ele sînt lipsite de fundamente teoretice, poate cu excepţia psihilogiei, care nu este tocmai ştiinţă – oricum, nu mai mult decît sociologia. (…) Tot în zadar am încercat să extragem din cunoaşterea care a devenit demonstrabilă o artă şi o morală de a trăi. Înţelepciunea nu se bazează pe nici o certitudine ştiinţifică şi nici o certitudine ştiinţifică nu duce la învăţătura spirituală. Dar, şi una şi cealaltă există, veşnic indispensabile, veşnic separate, veşnic complementare.”
b mic – concluzia călugărului („călugărul occidentale, de formaţie orientală”, cum formulează tatăl despre fiul său): „orice dialog, oricît de edificator ar fi, nu poate înlocui tăcerea experienţei personale, indispensabilă unei înţelegeri limitate a lumii. Experienţa este, într-adevăr, calea. Şi, cum a spus adesea Buddha, „fiecare are datoria să o parcurgă” pentru ca, într-o zi, mesagerul să devină el însuşi mesajul”.
Îndrăznesc, plecînd de la punctul de cotitură pe care l-am rezumat în paragrafele despre zidul care separă „teritoriul ”metafizic de „cîmpul logic, raţional” (simplificînd enorm: budismul de Occident!), să fac o speculaţie, cred că nu întutotul hazardată. Chiar dacă obiecţia – fundamentală – pe care o formulează Jean Francois Revel ar fi rămas fără vreo replică, cu atît mai mult fără replica strălucitoare dată de fiul său, acest dialog tot ar fi continuat. Pentru că, se vede asta în fiecare pagină a acestei minunate cărţi, există o dorinţă atît de mare de a se vorbi despre aceste lucruri care par – nu e obligatoriu că şi sînt în realitate aşa! – despărţite de ziduri inexpugnabile. Tatăl, Jean-Francois Revel, şi fiul – Matthieu Ricard doresc, iubesc să vină unul către altul, să fie unul lîngă altul, să se împărtăşească fiecare din apropierea, din proximitatea celuilalt. Tatăl şi fiul sînt, în acest dialog (şi au fost, pesemne, şi înaintea şi după el!) pe drum unul către altul. Din întîlnirea celor doi – provocată de o serie de determinaţi atît de diferiţi între ei – a rezultat, între altele, un uriaş şi autentic dialog. Şi această carte, despre care aş spune nu doar o singură dată că e minunată. Pentru cei doi co-autori, din întîlnirea lor, este de presupus că a rezultat cu mult mai mult…
P.S. Mama lui Mathieu Ricard s-a retras şi ea, chiar înaintea fiului său, la o mănăstire tibetană. În 1968.
