Nabokov:Viaţa şi opiniile lui Cincinnatus C.

Vladimir Nabokov, cel de dinaintea “ Lolitei”, ieşit din matricea unui exil rus cu care întreţine o relaţie tensionată şi ambiguă, nu este mai puţin bizar decât scriitorul care sfidează, prin jocurile sale de imaginaţie, tihna mediocră a spiritelor postbelice.Dincolo de pragul pe care îl reprezintă decizia celui de al doilea exil, de această dată din Europa şi din limba rusă, un filon experimental, abisal şi ludic supravieţuieşte. V.Sirin, autorul berlinez şi parizian, îl anticipează pe atipicul profesor de universitate americană. Îi uneşte o tentaţie de deghizamentului şi un spirit al subversiunii.

“ Invitaţia la eşafod”, una dintre ultimele ficţiuni ruse ale lui Nabokov, este un obiect poliedric, în substanţa căruia absurdul şi poematicul fuzionează, într-un decor sincretic şi psihedelic. Cincinnatus C, prizonierul din ţara fără nume, cel care îşi aşteaptă execuţia prin decapitare, îl evocă, prin natura sa fantomatică şi prin alienarea ce îl bântuie, pe Josef K. Textul lui Nabokov nu este , însă, un exerciţiu epigonic, ci participă la un moment al consţiinţei europene ce îl cuprinde pe Kafka şi pe Canetti, în egală măsură. Explorarea din naraţiunea lui Nabokov îl evocă şi pe Bruno Schultz, cu manechinele sale devitalizate. Universul lui Cincinnatus C. este un univers dominat de parodie şi de travesti. Lumea sa este una atemporală şi decrepită. Tirania care se intinde asupra lui Cincinnatus C. nu este tehnologizată şi distopică, ci abulică şi grotescă.

Cronică a aşteptării execuţiei, romanul lui Nabokov are în centrul său o enigmă. De ce, în definitiv, se face vinovat Cincinnatus? Până la căpăt,enigma lui Cincinnatus nu se lasă citită. Înconjurat de automatele monstruoase care se agită în jurul său, Cincinnatus îşi conservă acea nenaturală, insurgentă vocaţie a introspecţiei, acea rezistenţă la contaminarea lexicală şi antropologică pe care i-o sugerează, pedagogic, cei din jurul său. Paginile pe care le scrie, fragmentate şi tulburate, sunt o încercare de a trece dincolo de coaja unei realităţi – parodie,o încercare de a aproxima prin cuvinte singurătatea care îl înconjoară. Solitudinea lui Cincinnnatus C. este la fel de densă şi de teribilă precum cea a lui Winston Smith. Dacă în “1984” ura şi fanatismul sufocă şi pârjolesc, la Nabokov conformismul mecanomorf nivelează şi domesticeşte.

Şi poate că nimic nu traduce mai rafinat şi neliniştitor acest ton profetic al cărţiil lui Nabokov decât contorsionata, sufocanta relaţia dintre Pierre şi Cincinnatus. Edificiul parodic al simulacrelor se cere păstrat, în întreaga sa majestate. Travestit în deţinut, jucând rolul unui coleg locvace şi fals empatic, Pierre se insinuează în închisoare şi înaintează în spaţiul de singurătate al lui Cincinnatus, animat de o energie demonică. Finalul îi revelă adevărata natură. Monsieur Pierre este călăul a cărui intimitate cu victima este temelia noii ordini. Onctuos şi gogolian, Pierre este chipul sub care răul meschin se iveşte în textul lui Nabokov, locuind un subteran fetid şi saturat de cuvinte demonetizate şi calpe.

Călătoria lui Cincinnatus C. în acest teritoriu al închipuirii şi parodiei se închide cu revelaţia libertăţii. În pragul eşafodului, înconjurat de atenţia de moluşte a compatrioţilor săi, Cincinnatus C. sparge învelişul în care este captiv, refuzând să mai accepte convenţia pe care se sprijină acest spectacol de gală al decapitării. Într-un capitol din memorabila ei carte dedicată lui Nabokov şi Rusiei sale imaginate, Nina Hruşceva punea în legătură arhirectura narativă din “ Invitaţia la eşafod” cu tragedia lui Osip Mandelştam. Finalul este o eliberare de frică şi de servituţile unei existenţe terestre. Solitudinea este asumată. Rolul victimei hipnotizate de călău este refuzat. Moartea nu se poate consuma ca o reprezentaţie teatrală oarecare. Publicat în volum în 1938, “ Invitaţia la eşafod” este unul dintre testamentele lui Nabokov, înainte de plecarea către America.Silueta lui Cincinnatus C. se confundă cu siluetele pierdute şi aneantizate ale veacului XX.