O spun cu toată responsabilitatea: dată fiind mediatizarea fără precedent care i se face, 50 shades of Grey nu este altceva decât o fiară dezlegată care caută cu desăvârşire subiecţi dornici să adere la o nouă ordine sexuală. Aceşti subiecţi nu pot fi alţii decât adolescenţii care împânzesc flămânzi sălile de cinema, în parte datorită propagandei mincinoase a filmului.
Same story of today: omul bolnav care nu e bolnav, dom’le, noi suntem bolnavi pentru că nu-i acceptăm adicţia, disfuncţia, monstruozitatea.
Scenele care solicită interpretarea psihologică (de nu psihoterapeutică) a spectatorului, acelea în care Christian, vezi doamne, cântă la pian sau dansează, încearcă, de fapt, să facă digerabil, sau poate chiar din ce în ce mai acceptabil, într-un mod extrem de pervers, personajul. Extrem de pervers, pentru că se adresează publicului tânăr sau extrem de tânăr, conform unei strategii libidinoase: miza pe estetica şocului, fără a oferi în schimb, un produs cu adevărat artistic. Tehnica este, pe cât de simplă, pe atât de manipulatoare: îi şocăm, îi captăm, îi excităm şi după aceea, da de, da de pică ceva! Teoretic, eu trebuie să ies din sala de cinema cu o imagine sensibil diferită despre tema respectivă (ceea ce ar fi, firesc, una dintre condiţiile artei de calitate). Surpriză, însă: eu ies din sala de cinema cu aceeaşi opinie de greaţă cu privire la raportul sadism – sexualitate, opinie pe care, oricât s-au străduit de mult, nu au putut să mi-o schimbe nici Pier Paolo Pasolini sau alţi indivizi talentaţi, apostoli ai lui Sade, dar dezaxaţi total.
Pentru adolescentul intrat fără arme în sala de cinema, fascinat de viaţa pe care o duce Grey, de posibilitatea de a trăi în vile luxoase şi de a conduce în fiecare zi o altă maşină de lux (pe care părinţii săi nu o pot achiziţiona nici într-o mie de ani), seducţia este un efect garantat. Nu ştiu cum naiba s-a interzis Nymphomaniac! Filmul acela e mult mai puţin pervers şi mult mai puţin periculos decât 50 shades of Grey. Acela pune în joc elemente pornografice, acesta pune în joc Perversitatea însăşi, ca strategie de obţinere a unei disoluţii inconştiente. Nymphomaniac înseamnă însuşi pactul ficţional: îl accepţi şi mergi mai departe, sau nu îl accepţi deloc. Aici, însă, lucrurile se produc altfel: tema filmului, pe undeva, este chiar această acceptare a – nu-i aşa? – sărăcuţului (putred de bogat), care este sado-maso, care nu crede în relaţii romantice, care nu iubeşte, ci doar regulează. Nici personajul feminin nu mi se pare foarte autentic construit, dar în orice caz, el reprezintă firavul delegat al spectatorului în „textul” filmic.
Îmi pare rău şi într-un fel mă surprinde şi pe mine propria mea reacţie: în mod obişnuit, sunt orice, dar nu un moralist. Mă consider un libertin şi un hedonist incurabil. Catehezele, indiferent de culoare, mă plictisesc. Am însă puterea să revin, tot ca un libertin şi ca un hedonist ce mă aflu, admirator al esteticii şocului şi al filmelor „eretice”, şi să afirm: să nu acceptăm acest film ca pecete a zilelor noastre (deşi ea există deja şi se vinde, pentru adolescenţi, la fel ca Titanicul, la fel ca Twilight-ul), pentru că dacă o facem, atunci intrăm în cel mai adânc şi negru vârtej interstelar şi atingem cu siguranţă adâncimea maximă a cutiei Pandorei. Poate că unii asta îşi doresc, poate că asta consideră ei a fi artă. Pentru cine pledează, totuşi, în favoarea unui echilibru al criticii – ideologic, moral, estetic – e limpede că 50 shades of Grey, lansat tocmai de „Valentine’s Day”, când toţi adolescenţii merg la cinema, cu luxul său orbitor, cu strategia sa perversă şi cu propaganda sa dezmăţată, nu poate conota altceva decât semnul fiarei.
