Singur acasă. Dincolo de poveste

Succesul blockbusterului Singur acasă pare inepuizabil la un sfert de veac de la apariție. Asortată cu sărbătorile de Crăciun, dubla peliculă a lui Chris Columbus reușește performanța remarcabilă de a-și păstra prospețimea și savoarea în ciuda neverosimilului acțiunii. Decorul hibernal al Crăciunului potențează magia aventurii: zăpada, noaptea și luminile orașului sunt ingredientele ce configurează scena iar timpul sărbătorilor de la sfârșitul anului e un illo tempore, timp mitic  al  recreării lumii, al marii treceri. Fiecare dintre cele două aventuri ale lui Kevin Mc Callister e în sine, o inițiere ce amintește de arhaice rituri ale recluziunii în singurătatea unei colibe (Singur acasă I) sau de rătăcirea prin spațiile marginale și sălbatice din afara lumii locuite, domestice. (Singur acasă II-Pierdut în New York).

În Home Alone I singurătatea în căminul lipsit de prezența tutelară a părinților echivalează cu o experiență in utero la capătul căreia copilul se naște din nou, dar e un altul, mai matur. În a doua parte, orașul necunoscut, jungla urbană, ostilă, oferă același traseu inițiatic ce furnizează eroului experiențele ce-l fortifică. La capătul încercărilor, sub impulsul unei puternice nostalgii a originilor, are loc reîntâlnirea cu maternitatea vinovată. Provocările inițierii sunt produse de prechea complementară, demonică, a hoților, iar ajutorul providențial  e dat de cei doi bătrâni, personaje misterioase, în aparență nefaste. Aceste personaje reprezentină variantele extreme, malefice și benefice, ale tricksterului, ființă duală și paradoxală, necesară parcursului inițiatic. În casele din ambele filme există spațiile infernale ale subsolurilor și cele ascensionale, salvatoare, ale podului, respectiv terasei. Motivul funiei pe care se coboară e un alt simbol  celest, ascensional, un axis mundi, care se rupe/ este arsă, în final, ombilical, întru protejararea copilului renăscut.

Căderea omului modern în contingent are legătură cu pierderea percepției vechilor ritmuri de sincronizare cu spațiul și timpul. Ancestrale rituri ale trecerii, jalonate de comunitatea tradițională sunt astăzi camuflate în utilitarismul confortabil al modernității. Trăim experiențe de tip inițiatic, de cele mai multe ori inconștient, pentru că sunt fragmentate, nedesăvârșite și rareori edificatoare. Invazia profanului în lumea recentă nu a distrus întru totul sacrul ci l-a ocultat în forme pentru a căror descoperire e nevoie de curaj, noroc și călăuze bune. E ceea ce are Kevin și ceea ce căutăm- privindu-i și trăindu-i călătoria spre sine- fiecare dintre noi.