Cel mai arid loc al planetei, deșertul Atacama oferă imaginea unui spațiu aproape extraterestru: solul seamănă atât cu cel selenar cât și cu cel marțian, aerul are o maximă transparență, iar norii lipsesc cu desăvârșire. Cu asemenea atuuri nu-i de mirare că deșertul chilian este unul dintre polii astronomici ai Terrei, spațiu privilegiat unde există observatoare dotate cu telescoape uriașe ce survolează cel mai generos domeniu cosmic pe care și-l pot dori “arheologii cerului”. Am citat una dintre formulele memorabile prezente în documentarul Nostalgia de la luz (Nostalgia luminii, R: Patricio Guzman, 2010), veritabil poem în imagini, rezultatul unei duble retine regizorale: una explorând vastele întinderi astrale, cealaltă scormonind în pântecul uscat, dar deloc sterp, al pustiului.
Spațiu excepțional, deșertul, în sens generic, are o simbolistică paradoxală: fizic, e un spațiu al lipsei de repere, al nemărginirii și volatilității memoriei; spiritual, a fost mereu căutat ca refugiu al recluziunii interioare, al meditației și penitenței. Pelicula lui Guzman explorează ambele sensuri dezvăluind răni ascunse ce fac din Atacama un spațiu umanizat, un neașteptat loc al memoriei. Grație uscăciunii și salinității sale ridicate, el conservă rămășițe mumificate ale minerilor – indieni și creoli – morți în minele de salpetru din secolul al-XIX-lea și ascunde victime nedescoperite ale terorii exercitate de junta militare a generalului Augusto Pinochet ce a însângerat între 1973 și 1990 una dintre puținele oaze de pace dintr-o Americă Latină traumatizată de dictaturi. Ruinele sinistrului Chacabuco, cel mai mare lagăr de concentrare al dictaturii lui Pinochet, ridicat pe o mină recondiționată, sunt dovada că gulagul a ieșit din spațiul eurasiatic.
Memoria reprezintă în film puntea dintre cele două lumi, cea a astronomilor, întoarsă către cerul nocturn pulsând de lumini și cea a arheologilor legată de pământul cu o fiziologie fabuloasă. “Toate experiențele noastre de viață, inclusiv această conversație se întâmplă în trecut. Nici chiar când gândim nu suntem în prezent pentru că durează pentru impulsul nervos să circule între simțuri. Prezentul nu există.” Sunt cuvintele unuia dintre cercetătorii ce apar în film și ele dovedesc că trecutul este și pentru astronomi materia primă a cercetării. Nostalgia timpului pierdut pentru istoric are aceeași intensitate pentru omologul său din cealaltă dimensiune: nostalgia luminii care ajunge întotdeauna mai târziu față de momentul originii sale, transformând imaginea receptată în imagine a trecutului. Astronomia devine astfel o arheologie a cerului.
Dimensiunea tragică a arheologiei telurice a Atacamei e dată de femeile care sapă de mai mulți ani, în carcasa nemiloasă, într-un efort sisific, căutând rămășițelor celor pe care îi iubesc, victime ale armatei și ale sângeroasei DINA, poliția secretă chiliană, în anii de maximă represiune ai dictaturii. O arheologie a durerii și a obsesiei, ce se hrănește din disperarea iubirii fără speranță și dintr-un nobil instinct al dreptății . Pentru că justiția, ca unealtă a dreptății, suferă și în Chile la fel ca în alte țări postdictatoriale (România, de exemplu) unde zbaterea pentru păstrarea memoriei suferinței e neînțeleasă la nivelul opiniei publice iar torționarii au murit sau încă trăiesc în libertate.
În jur de 3200 de oameni au fost uciși de regimul Pinochet, 30 000 au fost torturați și peste 200 000 au luat calea exilului. Dintre cei morți, un sfert e reprezentat de dispăruții îngropați în deșert sau, după unele surse, aruncați în mare. Deșertul a livrat căutătorilor câteva victime dar femeile care caută, cu o speranță în fiecare zi renăscută, alimentează stereotipurile de gândire ce consideră răscolirea trecutului un travaliu inutil. În fond câți oameni au auzit în România de Marius Oprea, omul care sapă de ani de zile pentru noi, pentru memoria noastră?
Riturile funerare au fost dintotdeauna mărci culturale, acte civilizatoare și celebrări ale strămoșilor, ale memoriei colective. Nu e nevoie de grandoare și opulență pentru hrănirea memoriei, memoria nu revendică mausolee. Lupta cu timpul care șterge totul e un efort suprauman de a rezista în fața alienării prin uitare. Arhiva de oase fără nume a Atacamei la fel ca toate osuarele anonime recente- precum cele din Cambodgia sau Rwanda- așteaptă recunoaștere și recunoștință. Cred că sănătatea unei societăți e dată de felul în care membrii ei știu să păstreze vie o forță protectoare și regenerantă, forța gravitațională a memoriei, cum o numește regizorul-narator al Nostalgiei de la Luz. Ea dă măsura unei etici a ponderabilității umane care ne leagă de Atacama de sub noi.
Impresionanta recenzie-eseu! Mi-a amintit de două seri din viața din dictatură. Prima, legată de debutul formației timișorene, Pro musica , a talentatului Ilie Stepan,balada „Septembrie negru”, închinată memoriei lui Salvador Allende,(political correctness), a doua, intr-o seara de noiembrie, in Bucuresti, după 10 ani, când , o doamna din protipendada deceniului, mi-a povestit, fiind martor ocular, ” sărbătorirea ” in stil pur bolsevic victoria in alegeri, a președintelui marxist, prin devastarea succesiva a haciendelor perdanților,de către electorii învingători. Cea urmat, ați descris dumneavoastră foarte inspirat . Închei, cu emoția dată de faptul ca voi citi in continuare, despre furia din 10 august, in viziunea dumneavoastră. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici
frumos scris …