Pentru orice există un început. Petrec, întâia oară, Paştile într-un spital. Diagnostic: pneumonie, deşi în halul în care am sosit la spital, scuipând sânge şi ţinându-mă de cap, mă temeam de meningită. Sunt dezgustat (a câta oară?) de purtările aşa-zisei familii: mama n-a dat nici măcar un telefon (nici nu mă aşteptam, de altfel), tata n-a mai dat vreun semn după ce i-am spus răstit că e fraierul lui C., care îl goleşte de bani cu fiecare ocazie (de fapt, nu mă aştept să facă altceva, aproape că aş spune că nu e vina lui) ca pe un bătrân credul şi naiv care nu ar fi propriul său tată. Tata, însă, nu se mulţumeşte cu una, cu două. Intră chiar el în acţiune, mai ales atunci când nu i se cere. Dacă frate-meu nu răspunde la telefon o dată sau de două-trei ori, pentru că, de fapt, e rupt de oboseală, din moment ce s-a culcat dimineaţa, iar la noi, insomnia e chestiune de familie, tata intră în alertă şi ne anchetează pe toţi, risipindu-şi talentul detectivistic în telefoane disperate din cinci în cinci minute: Unde-i copilul? Nu e copilul! De ce nu răspunde copilul? Unde-i copilul??? Vine apoi la noi, pe Aurel Vlaicu, unde, după divorţ, fiecare am luat în stăpânire câte o cameră în care ne-am vărsat pe noi înşine, cu tot cu cheie şi cu yală, şi începe să ne bată pe la uşi. Uneori, mi-e milă de el. Ne deplasăm împreună în faţa uşii lui C., unde tata bate din nou la uşă, vede că nu-i răspunde nimeni, iar discursul său începe să capete şi mai multă disperare, ba chiar şi virtuţi stilistice decantabile într-un amestec inegal de propoziţii caragialeşti şi involuntar humor humuleştean: Unde-i copilul? Nu răspunde copilul! Spargeţi uşa! Dacă a păţit ceva acolo înăuntru copilul? Vai, moare copilul! Am auzit eu că era răcit de ieri…
Copilul de 25 de ani dormea, de fapt, de fiecare dată când avea loc scenariul acesta (săptămânal) şi făcea ce ştie el mai bine să facă: să i se rupă de toţi şi de toate. De tata, inclusiv. M-am lămurit acum şi în privinţa relaţiei pe care o are cu mine. În urma aprinderii de plămâni, mi se întâmpla să ud leoarcă, în cinci minute, orice bluză şi orice pantaloni, aşa încât, după cinci zile de chin, m-am decis să îmi închei socotelile cu cascada Niagara şi să mă prezint la spital. Mai aveam o problemă, îmi lipseau două perechi de pantaloni de trening, cu tricourile mă mai descurcam, şi anume cele uitate de mine în hol şi fireşte, şmanglite de el, cu tot cu geanta Adidas în care se aflau, asta cu toate că, în săptămâna dinainte îi repetasem că, dacă are vreodată nevoie de ceva, trebuie doar să ceară. Doar atât. Hainele le scosesem pe hol într-o după-masă în care, sosit buimac şi cu întârziere de la Aluniş, urma să am nişte meditaţii, copiii mă aşteptau deja, iar eu vroiam să aranjez cât mai repede masa, scaunele şi cărţile şi să adun ceva din dezordinea atotplutitoare a camerei, căreia nici C8ilu’, huzurind preţ de câteva ore înainte să ajung eu, nu i-a pus stavilă. Ferească sfântu’ să pună şi-ăsta mâna pe ceva, că i se uscă degetele şi-are coaste-n burtă. Îmi dau seama că s-ar putea să par ridicol în ochii unui om normal, dar, după ce o viaţă întreagă ţi se fură necontenit din lucruri şi în condiţiile în care, snob fiind, o recunosc, doar pe haine mi se duce adesea jumătate din leafa, altfel mizerabilă, de profesor, chiar nu mai pot accepta să fiu luat de fraier.
Îl sun deci pe C., în dimineaţa spitalizării mele ca să vină să-mi aducă hainele. Nu răspunde. Îi scriu apoi un mesaj în care îi spun că e urgent şi că ar fi destul de penibil pentru mine să nu am haine de schimb în spital sau să trebuiască să o trimit pe Carina să îmi cumpere. (Eu eram, de fapt, cel penibil, pentru că duceam muncă de convingere ca să-mi recuperez ceea ce îmi aparţine în mod normal). După un mariaj previzibil nefericit – mă rog, ce mariaj o fi ăla cu pumni, cu palme, cu bătăi, cu ameninţări, cu ferestre şi cu uşi sparte – C. şade acum la noua lui prietenă, în Grigorescu. Nu a răspuns, aşadar, nu s-a sinichisit (la ce bun?). Ori dormea, ori pretindea că doarme. În fine, după zeci de apeluri şi alte câteva mesaje, îmi răspunde abia după-masă, senin, că „o să mi le aducă el”. A apărut la spital abia a doua zi, seara. Descind din pat, traversez salonul, ies pe coridor şi cobor la parter: C. mă întâmpina grăbit, ţinând în mână o pungă albă, nicidecum geanta Adidas, iar înăuntrul ei, surpriză: nişte tricouri mai vechi de-ale mele, pe care le-aş mai îmbrăca acum doar dacă m-aş apuca de zugrăvit în bucătărie. În rest, nici vorbă de materialele cu etichete capitaliste. Zara, Kenvelo & Co. erau surclasate net de mirosul greu al tricourilor acelora, vechi şi nespălate. …Ce situaţie! – vorba amicului meu, Cozma. Ce situaţie, într-adevăr. Una dintre multe altele, marca C., bizară şi nu prea. În urmă cu poate nici o săptămână, înainte să mă îmbolnăvesc, l-am sunat să văd ce mai face, cum se mai simte, dacă e bine etc., şi l-am întrebat, cu riscul de a o indispune pe Carina, dacă nu are nevoie de bani. Ulterior, m-am pornit până la el să i-i dau. Sincer, nu ştiu ce-mi veni.
Văzusem, probabil, un film la TV, în care imaginea fratelui de sânge şi întreaga problematică a familiei persista, tulburându-mi şi aşa firavul echilibru. Îmi apărea şi atunci, gândul obsedant al eternei reîntoarceri, sentimentul de a mai da o şansă. Ştiam, când l-am sunat, că tocmai se întorsese din a nu ştiu câta expediţie eşuată într-o ţară străină, fireşte, pe economiile, pensia şi împrumuturile la CEC ale lui tata. Scopul şi durata călătoriei erau în strânsă legătură cu dorinţa tatei de a-l vedea angajat şi aşezat într-o rânduială, undeva, fie şi „la negru”. Destinaţia aleasă de C. era, de data aceasta, şi mai nefericită decât celelalte: Anglia. Totul fusese, de fapt, doar o excursie de câteva zile pe banii unui om care trăieşte zilnic cu o limită auto-impusă, de maxim 10 lei, drămuindu-şi cu grijă fiecare bănuţ, ca să poată să huzurească bine mersi prin Europa Măria-Sa, Marele Diminutiv.
Dacă nu s-ar întinde veşnic pe la urechile sale această formă de cerşetorie, una, adesea imperativă, soldată cu istericale şi ameninţări de suicid, tata ar putea trăi rezonabil cu pensia lui. Şi totuşi, nu ar fi prea exactă nici victimizarea sa: nu pare a-l deranja prea tare, ba uneori parcă o şi caută cu lumânarea. Se dedă, pentru C., unui regim ascetic. Aş fi nedrept dacă n-aş recunoaşte că şi pe mine m-a ajutat, de câteva ori, cu bani. Tata e un om bun la suflet, nu seamănă deloc cu mama. Mă mai întreb uneori cum naiba a supravieţuit mariajul lor de zece ani. Totuşi, distanţa dintre ce a făcut pentru mine şi sacrificiile pentru C. este remarcabilă, nu ştiu dacă să-l admir sau să-l compătimesc. Mie nu mi-a luat maşină, pentru mine nu s-a împrumutat la bănci cu zeci de milioane, nu s-a băgat în ratele acelea imposibil de plătit. Nu a fost, apoi, suficientă maşina: i-au urmat, la scurtă vreme, costisitoare reparaţii, trecerea ei ulterioară pe consumul de gaz, obţinerea a tot felul de licenţe pentru taxi, plus eternii bani de buzunar, de ţigări etc. etc. şi toate acestea şi multe altele încă, doar ca să-l scoată la infinit din nămol pe „copilul” care îl înjură, care îl distruge şi îi mânâncă bătrâneţile. Nu i-am cerut vreodată aşa ceva tatei: să se distrugă pentru mine. Mi se pare cel mai ruşinos lucru. Prima maşină, un Fiat Punto de prin 2002, mi-am cumpărat-o pe la 22 de ani, muncind pe brânci, până seara târziu, dând lecţii particulare, renunţând la alte distracţii, adunând toţi banii la Diana acasă, unde seara, după ce mâncam crenvurşti cu muştar, îi număram împreună, la fel ca personajele lui Slavici, şi ne culcam. Călătoream, la început, prin te miri ce cotloane şi case mărginaşe, colindam periferiile Clujului, plecat în expediţii cu o geantă de teolog greco-catolic (de ce anume îmi părea aşa, îmi scapă), de la staţia meteo din Gruia până în capătul Someşeniului, de la Clujana şi Piaţa 1 Mai până la Broasca Verde şi dincolo de ea, la ieşirea din Cluj spre Chinteni. Cu banii adunaţi din meditaţii şi din salariul de la şcoală, plus economiile Dianei şi plus un credit de 100 de milioane vechi de la atât de darnica Banca Transilvania, ne-am luat maşină. În paranteză fie spus, pentru creditul acela mai plătesc şi acum rate. Dar sunt pe sfârşit, a new world will rise. Mă umplu de speranţă, sper să ies din spital cât mai repede. Mă aşteptă nunţile, bat la uşa salonului.
M-a sunat, într-un târziu, mama. Din Italia. Probabil a vorbit şi cu bunicul. Nu i-am răspuns.
