Pia Brătianu (1872-1962), fiica cea mai micã a soţilor Ion C. şi Caliopia Brătianu, era mândrã nu numai de celebrul ei pãrinte ci şi de fraţii mai mari, Ionel, Dinu şi Vintilã (care aveau sã joace fiecare un rol important în politica liberalã a României, mai cu seamã în timpul Primului Rãzboi Mondial dar şi în perioada interbelicã). Alãturi de surorile ei, Mariuţa Sabina şi Tatiana , Pia s-a strãduit sã contribuie la binele obştesc printr-o serie de proiecte culturale, educative şi caritabile, prezidând înfiinţarea unor asociaţii, aşezãminte şcolare sau de binefacere ca: Liga Naţionalã a Femeilor Române, Universitatea liberã, Casa Copilului, Şcoala de educatoare de puericulturã din Bucureşti.
Dacã Mariuţa, cu înclinaţii spre picturã, beneficiase de o educaţie artisticã rafinatã, devenind mai târziu doamna de onoare a Reginei Maria, dacã Tatiana luase lecţii de canto şi înfiinţase un club de muzicã al doamnelor din elita societãţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sabina şi Pia au optat pentru scris, considerând cã istoria familiei din care fãceau parte trebuia sã dãinuie şi sã fie cunoscutã şi de generaţiile viitoare. Amândouã au lãsat mãrturii impresionante despre perioada 1916-1918, Pia Alimãnişteanu – în Însemnãri din timpul ocupaţiei germane, 1929, iar Sabina Cantacuzino – în volumul al II-lea, Rãzboiul (1914-1919) al cãrţii ei Din viaţa familiei I.C.Brãtianu, 1937. În vreme ce Pia Alimãnişteanu şi-a dedicat scrierea memoriei mamei sale şi fratelui Ionel Brãtianu, Sabina Cantacuzino şi-a închinat volumul „Soldatului necunoscut” care, prin jertfa sa pe câmpul de luptã, a împlinit visul României Mari.
Cartea Sabinei Cantacuzino, mai elaboratã şi mai unitarã în ansamblu, se bazeazã pe notaţiile din jurnalele ei, ţinute de-a lungul vieţii. Scrierea Piei Alimãnişteanu e frustã, neprelucratã, ea izvorãşte direct şi spontan din experienţele ei personale şi de aceea are cãldura şi violenţa unor scene trãite pe viu. Sã nu uitãm cã pe vremea ocupaţiei germane, Pia a lucrat ca sorã de caritate în Spitalul 108 de contagioşi din Bucureşti. În acelaşi timp, Însemnãrile au darul autenticitãţii dar şi al fervorii patriotice care i-a animat pe Brãtieni în acele vremuri tulburi. Pãtimaşã, curajoasã, demnã şi mândrã de familia ei, autoarea nu s-a sfiit sã-şi spunã cu aplomb pãrerea, sã fie necruţãtoare cu germanofilii conservatori ca Petre Carp şi sã critice aspru compromisurile gazetãreşti ale lui C.G. Stere. Fragmentele pe care le-am ales din cartea Piei Alimãnişteanu par a nu-şi fi pierdut din prospeţime nici azi, iar profilul moral al autoarei îl poate face pe cititor sã descopere conştiinţa civicã a unei românce din alte vremuri.
Fragmente din Însemnãri din timpul ocupaţiei germane de Pia Alimãnişteanu
(note explicative de Monica Pillat)
21 noiembrie 1916
Bubuitul tunului a început de azi noapte. Oraşul pare gol. Numai pe străzile de la periferie, trec pâlcuri, pâlcuri, soldaţi obosiţi, îngheţaţi în retragere. Aş vrea să mă opresc, să-i întreb ca ceilalţi trecători, pe şoptite „de unde vin? unde merg?” şi nu îndrăznesc. Mă tem să nu aflu de apropierea vrăjmaşului. Iminenta ocupaţie a Bucureştilor, care la început mi se părea un vis urât, devine din zi în zi o tristă realitate.
Trupele germano-turco-bulgare, după ce au încercat zadarnic să spargă frontul prin toate trecătorile, înaintează acum prin trei părţi deodată: din Oltenia, de la Dunăre şi din Carpaţii Argeşeni – ca o invaziune. Armata noastră, copleşită de trupele lor superioare în număr, în maşinării şi prin experienţa dobândită [timp de] doi ani de la începutul războiului, le-a ţinut totuşi piept trei luni; guvernul a cerut zadarnic ajutorul făgăduit de aliaţi prin ofensiva generală: sprijinul lui Sarrail şi cei 250.000 ruşi. Armata se vede azi constrânsă să se retragă spre linia Nãmoloasa-Focşani, pe care, la urma urmelor, se pare că Rusia s-a hotărât s-o apere.
În câteva zile ne-am despărţit rând pe rând de ai noştri, despărţire cu atât mai dureroasă, cu cât simţeam apropiindu-se dezastrul. Nici o lacrimă nu s-a vărsat în clipele acelea, nici din partea celor ce plecau în pribegie, nici din partea celor ce rămâneau, pradă vrăjmaşului. Individul nu mai există în asemenea împrejurări. La pierderile sufleteşti, nu te mai gândeşti la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata. Ea reprezintă tot – cel puţin în ochii mei – şi ţară şi rude şi prieteni. Viziunea ei fugărită zi şi noapte – îmi sângera inima.
***
Azi noapte am fost trezită din somn de răcnete şi vaiete, când mai apropiate, când mai depărtate şi după câteva momente de nedumerire, mi-am dat seama că erau răcnetele sergenţilor şi vaietele mulţimii, luptând la brutăria din strada Sălciilor să capete o pâine.
De câteva zile de când se resimte oraşul de mobilizarea şi rechiziţionarea alimentelor de către germani, mă frământă gândul să deschidem cantine pentru populaţia săracă. La spital nu mai putem face nimic.
Lily Fălcoianu , care acum are direcţiunea, ne spune să nu mai revenim, căci aducem ura asupra lor prin numele ce purtăm. Dânsa nu face decât să-i laude, să le spună că românii sunt toţi hoţi, bine că pun germanii regulă în ţară. Un băiat, Ion, pe care-l creşte, fiindcă a descoperit un mare talent de pictor la el – o mustră mereu şi îi este silă când o aude vorbind astfel de[spre] ţara ei. Eu însămi, cu toată iubirea ce am avut-o până azi pentru ea, o evit constatând cât de puţin simţ românesc are.
Dar nici de cantine nu ne putem apuca. Suntem prea deocheate ca să nu periclităm şi această operă. Că vrăjmaşul are ură împotriva familiei Brătianu , aceasta mă mândreşte. Ceea ce mă răzvrăteşte însă este să văd alături de ei pe românii germanofili, care pun deasupra iubirii de ţară ura pentru adversarul politic. Cum mai pot exista partide politice în timp de război?
P. Carp spunea mai deunăzi că [modul] cum au fost trataţi internaţii din Ialomiţa ne-a făcut de ruşine în faţa Europei şi că, deci, bine au făcut germanii de au închis pe români. La minister, unde se întrunesc germanofilii şi îşi petrec vremea, vorbind de rău pe compatrioţii lor şi lăudând pe asupritor, au ajuns în aşa grad de inconştienţă încât au dezgustat şi pe germani. Unul chiar spunea deunăzi:
– Mă dezgustă românii aceştia care se ploconesc în faţa noastră, a vrăjmaşului. […]
8 septembrie 1917
De teama percheziţiilor nu mai pot scrie regulat. Sunt silită să-mi ţin caietul ascuns. Monotonia vieţii urmează. Nimic nu mă mai atinge din cele ce scriu gazetele, nici chiar Lumina. Mă dezgustă numai minciunile şi intrigile. Citindu-le uneori mă opresc şi mă întreb: e Stere mişelul acela care scrie? Într-o zi, într-o clipă de răzvrătire, am luat condeiul şi am scris sub numele unei femei din mulţime următoarea scrisoare.
Stimate Domnule Stere,
În cele câteva numere apărute în Gazeta D-tale, sexul nostru este bogat reprezentat. Se văd încă în D-ta urmele unui fost şi generos socialist. În două săptămâni au şi defilat 3 tipuri deosebite unul de altul.
Primul mi-a dat şi mie impresia, judecând după critica impetuoasă a activităţii bărbăteşti şi după impetuozitatea apărării femeii, că trebuie să fie nu numai frumoasă, dar şi foarte tânără şi simpatică.
Asupra celui de-al doilea nu mă opresc. Fiind supusă puterilor centrale, lumea întreagă ştie azi ce rol joacă în ţările vrăjmaşe chiar de au copilărit în ele – „supusele puterilor centrale”. Prin urmare nu „are voce la capitol”.
Pe cel de-al treilea, l-aş judeca cu asprime, mai ales când îşi exprimă pierderea încrederii în trecutul şi viitorul României, dacă nu mi s-ar părea că vorbeşte sub înrâurirea vreunui bărbat… germanofil, fără culoare proprie. E insipid.
Eu aş fi cel de-al patrulea. Ţi-o spun dinainte – îl vei găsi antipatic – căci tipul meu este tipul vulgar al mulţimii, fără sex, fără vârstă, călăuzit de un singur gând: acela de a nu incrimina, de a nu mânji – sub ochii îndemnători ai vrăjmaşului. Sunt tipul mulţimii ce aşteaptă credincioasă şi încrezătoare. El nu poate apărea în independentul d-tale ziar, chiar de te-ar interesa, ceea ce nu cred – deoarece stăpânul la care te-ai supus de bunăvoie – te-ar împiedica să-l pomeneşti. (Cât de mic pari, d- nule S. sub scutul cenzurii!)
Vin aşadar spre D-ta, fără speranţă de publicitate sau apanajul frumuseţii şi tinereţii, din îndemnul de a-mi face datoria de română, de a te înştiinţa, fiindcă deziluziile sunt foarte amare – că într-adevăr glasul D-tale, dac-ar avea un răsunet – nu l-ar putea avea decât în pustiu, căci simţământul ce-l deşteaptă articolele D-tale în sufletele mulţimii nu este altul decât durerea de a vedea pe unul din ai noştri, din acei în care puseseră mari nădejdi, mâna dreaptă, unealta aceluia cu care se luptă armata de peste Milcov. Pentru el, dacă eşti deştept cum o spun cei ce te cunosc, nu ai aşteptat pacea ca să dai la iveală Lumina şi ai făcut din foaia care prin nume era menită să fie făclia unui neam – sora geamănă a Gazetei Bucureştilor, supranumită Gazeta minciunilor?
Pentru ce nu ai ştiut să aştepţi pacea în tăcerea şi resemnarea obştească din jurul D-tale, spre a-ţi începe, dacă o credeai folositoare ţării, în condiţiuni normale, pe cale leală, faţă în faţă cu acuzaţii, campania de propagandă pentru robia noastră teritorială şi economică în confederaţia habsburgică, pentru disculparea administraţiilor militare în dauna intereselor şi a drepturilor de existenţă ale populaţiei – campania de învinuiri împotriva foştilor D-tale tovarăşi politici, atât din Rusia cât şi din Moldova?
Dacă ai fi fost mai puţin nerăbdător, nu te-ai fi arătat, D-le S., în ochii tuturor – chiar în ai tinerelor şi frumoaselor cititoare, sub o înfăţişare odioasă şi glasul D-tale nu ar fi răsunat în pustiu.
O femeie… din mulţime
Dacă iscăleam, erau în stare să-mi dea scrisoarea comandaturii! Mi-a răspuns printr-un articol de fond, chemându-mă „damă voalată”. […]
5 octombrie
Mare banchet la Curtea de Argeş, la parastasul Regelui Carol. Mackensen a ridicat paharul către Lupu Costache : „À la Roumanie!”
Am scris azi a doua scrisoare lui Stere sub pseudonimul de „Dama voalată”. Îi dau 2 sfaturi. Primul de a nu mai da numele morţilor din Moldova, căci este groaznic să afli asemenea ştiri prin gazete, şi al doilea: să citească mai cu băgare de seamă discursurile oamenilor de stat ai Antantei, spre a nu trece cu vederea condiţiunile pe care le pune „sine qua non” Lord Asquith şi, printre ele, şi aceea a întregirii neamului românesc.
În Lumina apăruse un articol de fond care afirma cu neruşinare că Lord Asquith nu cere decât redarea Alsaciei-Lorrena, că de noi îşi bate joc. Discursul era întreg în Pester Lloyd şi Wiener Tagblatt .
18 iunie 1918
[…] Dimineaţa vine D-na Pompei şi-mi spune:
– Ofiţerii francezi au sosit la Athénée Palace să trateze armistiţiul. Vrei să mergem să-i vedem?
Repede, spre a le face o manifestaţie, i-am vestit pe cei din casă, am trimis scrisori în tot oraşul să dăm întâlnire prietenilor la „Athénée Palace” şi am pornit-o. Toată Calea Victoriei de-a lungul din str. Romană la Piaţa Episcopiei, cei şase care plecase[rã]m, strigam trecătorilor: „Vin francezii!”
Cunoscuţi sau necunoscuţi ne urmau, inconştienţi de furtuna ce vom dezlănţui şi de care am scăpat ca prin minune.
Sosiţi pe Piaţa Episcopiei, neîncetând propaganda, în câteva clipe se strânsese o mulţime care peste puţin cuprinsese Calea Victoriei, de la Piaţa Episcopiei la Bulevardul Elisabeta. Noi eram postate la uşa de la hotelul Athénée Palace.
Doctorul Danielopol, cu un mare buchet de flori, cu tricolorul francez în mână, cumpărat în grabă [de] la florista de alături, îi aştepta neclintit pe ofiţerii francezi. Abia atunci au început să se trezească nemţii, să se mire de această mulţime pe străzi.
Un ofiţer la uşa hotelului întrebând:
– Ce aşteptaţi?
Mariuţa a răspuns:
– Pe ofiţerii francezi.
– Nu vine nici un ofiţer.
– Ba vin.
– Ba nu vin.
Şi au început un schimb de cuvinte din ce în ce mai îndârjite cu ofiţerii ce se coborâseră de sus şi ne ţineau piept.
Peste câteva clipe ne-am pomenit cu armata. Tot inconştienţi, ne-am repezit la muzica militară de pe piaţă, dând ordin să cânte „Marseilleza”. Noi o intonam în cor împreună cu publicul. Armata înaintează cu mitraliere – Koch ce trecea cu maşina, văzând că se agaţă pe trepte băieţi, trage sabia, crezând că voiesc să-l atace. Se rup placardele nemţeşti de la Cercul Militar – se huiduiesc ofiţerii şi nemţoaicele. Mulţi din ei înmărmuriţi – pe balcoanele caselor, galbeni ca ceara, nu ştiu încotro să o ia. Se vede că [se] credeau într-o revoluţie. În sfârşit, soldaţii începând să dea cu sabia în dreapta şi în stânga, am fost siliţi să ne risipim.
Au fost câţiva răniţi, printre care D-l Vintilescu, care a stat ascuns câteva zile ca să nu i se ştie de urmă, şi Derussi , prins şi închis câteva ore.
15 noiembrie
Au fugit nemţii. Am stat în întuneric de la plecarea lor, neştiind ce se întâmplă: dacă se dau lupte în jurul nostru, dacă vor intra francezii sau românii.
22 noiembrie
S-au reîntors rând pe rând ai noştri, cei mici mult crescuţi, cei mari aproape neschimbaţi, afară de Ionel, al cărui păr este alb şi privirea îngrijoratã. Asupra umerilor săi a apăsat o prea încercată răspundere şi va mai apăsa până ce se va încheia pacea generală. Nu mai are veselia de altădată el, care cu mine, eram cei mai veseli din casă!
De altminteri, şi printre noi, cu toată bucuria de a ne găsi, pluteşte încă spectrul războiului. Ne-au istorisit prin câte au trecut. Viaţa lor zbuciumată, lipsită de toate, dar liberă, căci dacă avuseseră clipe grozave, poate mai grozave materialmente, avuseseră însă altele de mare însufleţire: avuseseră contactul cu occidentul, care le dăduse puterea să le sufere pe cele dintâi.
3 decembrie 1918
Câte fapte mari, una după alta: după alipirea Basarabiei, alipirea Bucovinei şi a Ardealului.
Regele Ferdinand şi Regina Maria şi-au primit răsplata pentru lupta uriaşă ce au dus-o împreună cu toată suflarea românească. Gloria domniei lor în istorie va stinge gloriile celor mai mari voievozi ai neamului.
Când stai de te reculegi, câteva clipe, când ai văzut trecând în revistă armatele române lângă cele franceze, engleze, italiene, americane, în urale nesfârşite, înfrăţindu-şi steagurile şi marşurile militare, când ai văzut bucuria poporului manifestându-se zile şi nopţi, nebun de bucurie, prin jocuri şi cântece naţionale pe străzile Bucureştilor şi în toate colţurile ţării de la Nistru la Tisa, te întrebi dacă această Românie nouă, urmărită de atâtea generaţii în trecut, este realitate sau un vis minunat?
