Nudism spiritual

Atunci când ne naştem ieşim dintr-o lume în care am stat nouă luni de zile, cu regulile ei, şi intrăm într-o altă lume, cu alte reguli. La fel se pare că va fi atunci când vom muri: e ca şi cum ne vom naşte iarăşi, cu greu, la ceva complet nou faţă de lumea celor cincizeci sau o sută de ani cu care ne-am obişnuit.
Dar schimbarea nu e doar la început şi la final, e şi în timpul vieţii.
Monseniorul Ghika spunea: „nu ne alegem naşterea sau moartea, dar alegem tot restul”.
Marea schimbare e naşterea sinelui dincolo de ceilalţi, prezenţi, vecini sau absenţi. Ne facem planuri în mijlocul celorlalţi, în funcţie de ei, dar măcar o dată în viaţă trebuie să gândim în termeni care nu conţin reguli comune celorlalţi – iată marea eliberare.
Absolut tot ce intră în categoria „e prea târziu” intră, de fapt, în categoria lucrurilor care ţin de cei din jurul nostru. E prea târziu pentru a imita ce fac alţii la vârsta mea, sau a face lucrurile aşa cum le fac alţii în această situaţie. Paradoxal, tot ce zicem „e prea târziu” ţine de comparaţie – legat de corpul altuia, de banii lui, de cariera lui, de casa lui, de viaţa lui. E, deci, un raţionament care se face întotdeauna înainte de marea, singura, adevărat naştere: ceea ce nu mai poate fi comparat între mine şi alt om. Ceea ce nimeni, nici măcar instanţa teribilă numită „ceilalţi din capul meu”, nu a imaginat vreodată.
Mai mult, timpul plin al vieţii începe să se contorizeze doar după ce am trecut de toate posibilităţile de a ne situa într-un fel sau altul „prea târziu”. Atunci când descoperim, pe pielea noastră, adevăratul nudism invizibil al spiritului, sub soarele unic şi cald al unei existenţe unice, irepetabile, de fapt in-comparabile.
Viaţa are ceva incomparabil, inimaginabil din alt loc decât din acest loc în care eu am ajuns azi, în ziua eliberării de obsesia timpului celorlalţi, acest loc care e de fapt sufletul meu trezit, revelat, eliberat. Un loc unde nimeni nu ar fi putut ajunge în afară de mine dar totodată nimeni nu va putea ajunge vreodată, un loc care prin originalitatea lui vie, în mişcare, insesizabilă, explică de ce eram trist în oricare din locurile fizice sau imaginative în care am călătorit până astăzi, când am prins din urmă sufletul meu curat, întreg, nemijlocit de alţii.
Iar acest loc va rămâne de acum ca o insulă unică în istoria lumii, un loc din inima şi din mintea mea unde nimeni nu va putea veni.
Nimeni nu va veni… decât dacă, eliberat de obsesia de a ajunge undeva, o să încep să fac daruri altora. Zilnic, cadoul unei vizite solare, de o cafea, o zi sau o viaţă, în acel loc nevăzut al inimii unde se întâlnesc oamenii care au aflat până la urmă pe pielea lor că „niciodată nu e prea târziu” pentru a fi nu gol, ci plin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *