S-a discutat şi s-a scris mult despre implicarea bisericii în alegerile prezidenţiale. Nu trebuie să mai reiau faptele sau opiniile spuse în spaţiul public. Mai mult ca niciodată, lumescul s-a amestecat nefiresc cu divinul în cocktailul retoric servit de unul dintre candidaţi. Ortodoxismul, esenţa românismului, unitatea, locul nostru în lume – toate ar fi trebuit administrate de un lider clarvăzător. Dar nu a fost să fie!
Povestea a fost încheiată de patriarh printr-o declaraţie memorabilă. Numai Dumnezeu ştie dacă a fost recunoşterea proniei divine sau articularea dezamăgirii Preafericitului: “în istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi libertatea şi unitatea naţională, adesea, Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru.”
Într-adevăr, soluţia divină apare mereu de unde nu te aştepţi. Iar legat de alegerile, care tocmai au trecut, întrebarea crucială ar fi, cum de a fost posibil ca “omul străin“ să-l învingă pe “omul locului”.
Eu cred că moneda câştigătoare a fost speranţa. O speranţă mai mult indusă decât provocată de măiestrie politică sau artificii retorice. Asta ne-a adus învingătorul. Nimic altceva!
Învinsul a venit mai tot timpul cu certitudini: de la lucruri care nu au nicio legătură cu prerogativele unui preşedinte (pensii, salarii sau taxe) până la aspecte imponderarabile, de la capitalizare pe antipatia electoratului pentru fostul preşedinte – refren aflat pe val în urmă cu doi ani – până la mândria de a fi român sau invocarea unităţii de neam şi ţară.
Au fost spuse, dar şi nespuse. Iar mesajul a fost interpretat şi multiplicat de fiecare în funcţie de pricepere. De pildă, unii au văzut în imaginea unei economii bubuitoare, dar fără mare corespondent în real, rapel la depăşirea planului din vremuri apuse. Alţii au văzut în organizarea votului din diaspora furtul unui drept fundamental. Prin corelaţie s-a înţeles, poate, că şi plagiatul înseamnă tot furt!
Au mai fost multe altele… Atunci, voturile negative s-au revărsat ca o avalanşă potenţată şi de mijloacele moderne de comunicare: o variabilă care nu a fost luată în seamă. Directorul de campanie al învinsului a răspuns şmechereşte că vina înfrângerii nu-i poate fi atribuită decât lui Dumnezeu şi că regretă că nu este vrăjitor.
Învingătorul a venit, fără prea multe vorbe, pe un val uriaş de speranţă. Dar, preşedintele, oricine ar fi, nu este niciodată singur. Deocamdată, nu ştie nimeni cine va fi în jurul său. Însă judecăţile vor fi făcute mereu la singular! Este adevărat că s-a deschis larg o fereastră de oportunitate. Ne dorim cu toţii o însănătoșire a societăţii: un alt fel de politică, un alt mers al lucrurilor, un alt viitor!
În afară de speranţă, concret, nu s-au întâmplat prea multe! Nici nu ar fi avut când. Nădejdea românilor se leagă acum de un “tip ideal.” Dar tipul ideal, cum ştim de la Max Weber, este o construcţie analitică fără corespondent în real. Este speranţa pură pe care învingătorul a reuşit să o însufleţească! Acum depinde numai de el să o întreţină şi apoi să o articuleze în fapte!
