Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), (3)

Viaţa nedemnă de a fi trăită
Puţini autori din perioada interbelică au produs interpretări mai radicale despre relaţia dintre costul economic al îngrijirii medicale şi viziunea eugenică a „curăţării” societăţii de „indivizii nedoriţi” decât juristul german Karl Binding şi psihiatrul Alfred Hoche în lucrarea Acceptarea anihilării vieţilor nedemne de a fi trăite. Oferind un argument legal şi economic la întrebarea de ce eutanasierea este preferabilă altor forme de selecţie artificială, Karl Binding punea şi următoarea întrebare: „Există vieţi care şi au pierdut într atât statutul juridic, încât continuarea lor nu mai are nici o valoare, atât pentru individul în cauză, cât şi pentru societate?”. În consecinţă, el identifica două categorii principale de indivizi al căror statut juridic şi a căror valoare pentru societate îi fac să fie o povară economică. Primul grup era format din „cei iremediabil pierduţi, ca rezultat al bolilor şi rănilor”, în vreme ce al doilea îi includea pe „idioţii incurabili, fie că sunt congenitali, fie că au devenit aşa (precum paraliticii) în stadiul final al unei afecţiuni”.

Eutanasierea acestor indivizi era expresia ultimă a mitului regenerării biologice. Binding şi Hoche, precum şi alţii care împărtăşeau aceleaşi idei îşi exprimau credinţa într o nouă societate eliberată de boli ca urmare a întronării unui nou principiu moral. „În vremuri cu o înaltă moralitate – în vremea din urmă orice formă de eroism s a pierdut cu desăvârşire –, aceste suflete amărâte ar fi fost cu siguranţă eliberate de propria lor condiţie, în mod oficial. Dar cine poate astăzi, în aceste timpuri fără vlagă, să şi impună să accepte această necesitate şi chiar să o justifice?” Subliniind în continuare speranţa într o nouă viziune biologică asupra lumii, Hoche trăgea concluzia că „o nouă epocă va veni – operând cu o moralitate superioară şi cu un mare sacrificiu –, o epocă ce va abandona exigenţele unui umanism exagerat şi supraevaluarea simplei existenţe”.

Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), traducere de Răzvan Pârâianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014

Fără îndoială că poziţia lui Binding şi Hoche referitoare la renaşterea economică şi socială a Germaniei prin eutanasie şi curăţare biologică era excesivă, dar nu şi unică printre intelectualii europeni ai anilor 1920. Mai mult, trebuie menţionat că nu toate planurile de reînnoire biologică erau gândite în scopul de a favoriza o rasă anume în detrimentul celorlalte. Eugenismul a inspirat şi o viziune a reîntineririi biologice diferită de cea bazată pe eliminarea celor consideraţi „inferiori” şi „nepotriviţi”. Deşi formată cultural şi intelectual de acelaşi mediu european, această viziune a fost influenţată de credinţa că armonia sexuală şi un stil de viaţă sănătos sunt principiile de bază pentru o viaţă trăită eugenic. Cazul lui Edmond Székely, un maghiar din Ardeal care în 1928 înfiinţa, împreună cu Romain Rolland, Societatea Biogenică Internaţională, este exemplar. Vegetarianismul său, pledoaria pentru reînnoire metafizică prin meditaţie şi medicină erau axate pe individ, nu pe naţiune sau stat. Ideea sa de regenerare eugenică a unei umanităţi fundamental corupte era direcţionată către o regenerare spirituală universală.
coperta1 (1)

Trebuie reţinut că eugenismul a determinat o nouă înţelegere a umanităţii ce s a reflectat într o mare varietate de speculaţii filozofice, sociologice şi culturale, adesea opuse din punct de vedere ideologic. Poate fi amintit aici francezul Manuel Devaldès, anarhist şi neo malthusian. El credea că „sub-oamenii erau excreţiile societăţii”. Discipolul său român, Eugen Relgis, în mod similar, susţinea că, „în aceste vremuri, cu ajutorul ştiinţei, degeneraţii pot fi exterminaţi prin eutanasie. Oricum, este preferabil din toate punctele de vedere ca degeneraţii să nu se fi născut sau chiar mai bine să nu fi fost concepuţi. Şi aceasta este posibil cu ajutorul ştiinţei, prin sterilizarea celor care dovedesc caracteristici patologice sau boli incurabile”. În cele din urmă, preşedintele Societăţii Zoologice din New York, Madison Grant, exprima preocupările multor europeni atunci când afirma în lucrarea sa din 1916 Declinul marii rase, atât de des citată în epocă, că „o părere greşită despre ceea ce credem că este lege divină şi o credinţă sentimentală în sanctitatea vieţii umane tind să ne împiedice atât să eliminăm copiii anormali, cât şi să sterilizăm adulţii care nu au nici o valoare pentru comunitate. Legile naturii impun ştergerea celor nepotriviţi şi faptul că viaţa umană are valoare doar atunci când este de folos comunităţii ori rasei”.

Odată cu trecerea anilor, eugenismul negativ a însoţit adesea discursul rasial, promiţând un mediu mai favorabil pentru apropiata palingenezie naţională. Aşa cum anunţa în 1922 Societatea Germană pentru Igienă Rasială, proaspăt reorganizată, „reînnoirea viziunii noastre despre viaţă este de o importanţă decisivă. Bunăstarea familiei, chiar şi pentru generaţiile îndepărtate, trebuie recunoscută de toţi ca fiind un bine superior confortului personal; şi în politica guvernului, nevoile prezentului nu trebuie să primeze în faţa viitorului rasei noastre”. Privind naţiunea din punct de vedere rasial, Societatea afirma că urmăreşte cultivarea conştiinţei de rasă şi a cetăţenilor sănătoşi. Propunerile susţinute de ea dovedesc însă cum sarcina creării unei culturi a conştiinţei de rasă se întrepătrunde cu dorinţa de purificare a corpului naţional după criteriile eugenismului negativ. În cele din urmă, Societatea a cerut introducerea unei legislaţii care să permită „sterilizarea indivizilor cu deficienţe la propria lor cerere sau cu consimţământul lor” şi, astfel, să prevină „reproducerea indivizilor antisociali sau cu alte deficienţe grave, [urmată de] segregarea lor în colonii de muncă”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *