Gabriel Liiceanu, “Dragul meu turnător”, fragment (1)

Tot ce pot spune e că am scris paginile care urmează fără patimă şi fără ranchiună, din simpla nevoie de a înţelege geneza şi fiziologia unei ticăloşii istorice. Dar poate, mai ales, din dorinţa de a ţine trează uimirea în faţa miracolului răului care însoţeşte natura umană.

Şi acum telefonul sunase. Trecuseră, iată, peste douăzeci de ani de la isprava prin care mă legasem, cu sacrele legături ale calităţii de „acţionar” la o societate privată, de fostul meu turnător! În curând, mi-am zis, o să plecăm amândoi de aici şi o să tragem după noi în neant „povestea noastră”. Una, să recunoaştem, destul de originală: pe o parte a scenei cei doi intră în viaţă, braţ la braţ, ca „obiectiv” şi „informator”. (În această fază, evident, doar „informatorul” este conştient de felul în care cei doi defilează, îmbrăţişaţi impudic, pe scena vieţii.) Iar pe cealaltă parte, iată-i ieşind tot aşa, braţ la braţ, acţionari la Humanitas. Ce naiba! mi-am zis. Dacă nu mă învrednicesc să spun povestea de la cap la coadă, intru în mormânt complice cu turnătorul meu.
Şi, mânat de un sentiment de datorie şi de alte sentimente amestecate, mi-am dat brânci înspre masa de scris. Dintre toate tonurile posibile, am hotărât să-l aleg, din motive de onestitate, pe cel epistolar: doar stătusem, în anii din urmă, după ce aflasem ce rol jucase omul acesta în viaţa mea, de atâtea ori în gând de vorbă cu el! Şi-apoi, mi-a venit în minte şi vorba aceea a lui Cioran din textul dedicat lui Joseph de Maistre: „Gânditorul ce mâzgăleşte o pagină fără destinatar se crede arbitrul lumii”. Iar eu, scriind despre cel ce intrase în intimitatea vieţii mele sub numele conspirativ „Cristian”, nu voiam să fiu arbitrul lumii. Îl voiam destinatar. Scriindu-i direct, aşa cum fac acum, nu-mi propun să fiu decât martorul încercănat al lumii în care am trăit. Şi, pe cât posibil, dacă lucrul ăsta nu e indecent, să mă amuz un pic.

***
Dragul meu „Cristian”,
Vă spun „dragă”, mânat de un soi de „tandreţe istorică”, de raportarea involuntară la perioada aceea din viaţă în care, prin faptul că mi-aţi fost turnător, ni s-au împletit în mod destul de ciudat destinele. Iar pe-acestea, oricum vor fi fost, ce mult le iubim! Există oare om neîndrăgostit de propriul lui eu şi, prin el, de saga aventurilor lui? Aşadar, ne iubim păţaniile de-o viaţă, chiar şi cu tot ce e neplăcut sau suferinţă în ele, ni le iubim numai şi numai pentru că sunt ale noastre. Aşa se face că până şi pentru câţiva dintre ticăloşii pe care i-am întâlnit pe coridoarele vieţii simţim o perversă tandreţe. Cândva, mi s-a cerut să vorbesc despre bucătăria copilăriei mele. Era una a mizeriei, dar, prefirându-i reţetele, am simţit cum mă las învăluit de nostalgia acelor gusturi care-mi trecuseră de mii de ori pe papile şi care se păstraseră în memoria cerului gurii. Aşa şi cu dumneavoastră, dragul meu turnător: mi-aţi atins cândva papilele sufletului şi, iată, el vibrează cu acel amestec de scârbă şi tandreţe care te poate cuprinde – Imre Toth, fostul meu profesor de istoria matematicii, mi-a revelat cândva acest fapt – la vederea propriilor excremente.

***

A durat o vreme până m-am hotărât să vă întorc telefonul. Nu ştiam cum să compun – din personajul pe care-l cunoscusem în anii ’60-’70 şi apoi din cel care ieşise din umbra Dosarului în urmă cu şase ani – un personaj unic. De fapt, nu mai aveam nici o reprezentare a dumneavoastră. Nu vă mai văzusem de douăzeci şi doi de ani, de când părăsiserăţi editura ca proaspăt „acţionar Humanitas”. Păstram în minte imaginea ateistului de serviciu din anii ’60, întrupată într-un tip trapu, cu mersul uşor legănat. Peste ea se suprapunea chipul nedefinit al autorului de note informative reci, scrise „la obiect”, fără ură, tăioase ca o lamă de oţel. Cine mai era acum cel care, dacă aţi fi acceptat invitaţia mea, urma să intre în birou?
Înţelegeţi? Aveam trac. O mutră familiară – imaginea cenzorului cu bicepşii bine conturaţi de la Revista de filozofie, sau cea a redactorului-şef de la Editura Politică, aşteptând cuminte, în birou, sentinţa „noii conduceri” – se dislocase. E ciudat cum un chip al răului, o abstracţie în fond, e capabilă, proiectată pe un chip concret, să-l mutileze, să-i deplaseze trăsăturile, dar fără să ofere un altul, palpabil şi viu, precum cel pe care tocmai l-a dislocat. Dumneavoastră, aşa cum vă ştiam, deveniserăţi o mască, iar chipul de dedesubt, cel adevărat, avea trăsăturile unor „note informative”. Dar cum arată un chip făcut din „note informative”? Cum iradiază el, impalpabil, invizibil şi fără de chip cum e, în materia de carne a unei feţe? Îşi lăsase chipul acesta de turnător vreo amprentă pe faţa dumneavoastră? Nu eram în stare în ruptul capului să dau un contur posibilei noastre întâlniri. Dar până la urmă a învins în mine evidenţa că trebuia să exploatez mica bucăţică de destin ce părea că vrea să iasă la lumină prin întâmplarea telefonului dumneavoastră din urmă cu două-trei săptămâni. Vom vedea, mi-am zis. Şi am sunat.

***

Am terminat repede discuţia despre vânzarea acţiunilor. Şi, acum, urma să înceapă totul. Am oftat nostalgic şi l-am privit duios, ca pe un camarad cu care făcusem frontul împreună şi a cărui revedere, după ani şi ani, stârnea în mine un val de amintiri.
– Vă mai aduceţi aminte? Ce vremuri am trăit! Profit că vă revăd. Poate că dumneavoastră o să mă puteţi lămuri. Ce-au avut cu mine la institut? Ce le făcusem? De ce m-au urmărit ani de zile cu ura lor? De ce au tăbărât în haită pe mine? Nu făceam rău nimănui…
– Vă urau din cauza lui Noica.
– A lui Noica? Dar n-aveau nimic de împărţit cu Noica! Nu îl vedeau, nu-l cunoşteau, la rândul lui nu le făcuse nimic.
Era o ruşine să ai un maestru de asemenea calibru? Ce era rău în asta? Pentru asta trebuiau să mă terorizeze, să mă toarne la Securitate? Auziţi? Mă turnau la Securitate!
– Ei, erau ticăloşi…
Acum e momentul, mi-am spus. Acum am să plasez lovitura, acum va veni, pentru dragul meu turnător, şocul. Am căutat să-i fixez privirea. Voiam să văd cum încasează ceea ce urma să-i spun. Dar se uita aiurea, peste mine, pe geamul mare din spatele fotoliului pe care stăteam. Am lăsat să se aşeze între noi pauza unei lungi tăceri, gândindu-mă că lucrul ăsta l-ar fi stânjenit într-un fel, neştiind prea bine ce avea să urmeze. Dar tăcerea aşternută între noi nu l-a deranjat. Clipea spasmodic, păstrându-şi mina impasibilă şi continuând să privească în gol, prin fereastra din spatele meu.
– Erau ticăloşi… Dar dumneavoastră? Dumneavoastră de ce mă turnaţi? Notele informative pe care le semnaţi „Cristian” sunt cele mai corozive din tot Dosarul meu.

Gabriel Liiceanu, „ Dragul meu turnător”, editura Humanitas, Bucureşti, 2013.