„Cabana memoriei” este ultima carte scrisă (e un fel de a spune „scrisă”, mai jos voi explica şi de ce) de Tony Judt. Este şi ultima apărută în româneşte – în total, pînă acum, 6 la număr, toate apărute la editura Polirom.
Nota bene 1: „caracteristica de bază a acestei tulburări neurodegenerative aparte e că îţi lasă mintea limpede sp poţi reflecta asupra trecutului, prezentului şi viitorului, dar te deposedează treptat de orice mijloc de a-ţi transforma reflecţiile în cuvinte”.
Unul dintre cele şase volume semnate Tony Judt apărute la noi e făcut chiar în România şi se referă în multe rînduri la această parte de Europă (centrală, de sud-est, Mitteleuropa) din care face/făcea parte şi România – volumul se cheamă „Europa iluziilor”. Cartea a fost publicată în delicioasa serie „Seminar” girată de Colegiul „A treia Europă”. În calitate de dublu bursier şi privilegiat cursant al acestui colegiu, garantez şi cu exemplul personal în legătură cu excenţa acestei serii în care, cum spuneam, a fost publicată cartea lui Tony Judt. Mai precis: cartea lui, dar si CU Tony Judt – „cu”, fiindcă aproape jumătate din acest volum e o conversaţie, un seminar de fapt în care personaj principal e Tony Judt, un personaj aflat într-un dialog de rodnică şi înaltă tensiune intelectuală cu unii dintre bursierii Colegiului „A treia Europă”. Lîngă scriptul seminarului cu Tony Judt sînt adăugate mai multe texte ale prestigiosului istoric care au ca numitor comun Europa Centrală.
Nota bene 2: „în prima fază nu mai poţi scrie independent; ai nevoie de un asistent sau de un aparat care să îţi înregistreze ideile. Apoi te lasă picioarele şi nu mai poţi acumula experienţe noi decît cu preţul unor complicaţii logistice atît de mari încît simpla stare de mobilitate devine obiectul atenţiei în mai mare măsură decît beneficiile pe care capacitatea de mişcare în sine le poate oferi”
A doua carte apărută în româneşte care are legătură cu România este tot un volum de, să îi spunem, co-producţie. S-a întîmplat în 2002, la iniţiativa lui prietenului său de cursă lungă din România Mircea Mihaieş (editorul volumului, de altfel). În 2001, unul dintre marile scandaluri culturalo-publicistice a plecat de la un text care descria, în tuşe crude, dure, dar juste, ce era la acea vreme cu ţara noastră. Textul – care a şi dat titlul cărţii lui Tony Judt în limba română – se intitula „România: la fundul grămezii”, a fost publicat iniţiat în 2001 în revista „New York Review of Books” şi a incendiat spaţiul public românesc. După ce reacţiile, extrem de vii, s-au potolit, textele cele mai inspirate şi mai civilizate au fost adunate în acest volum, şi el cu o bună cotă de public şi presă la momentul apariţiei.
Nota bene 3: „Începi apoi să îţi pierzi glasul: nu doar metaforic, în sensul că trebuie să vorbeşti prin diverşi intermediari mecanici sau umani, ci la propriu: muşchii diafragmei nu mai pot pompa suficient aer peste corzile vocale pentru a le oferi variaţiile de presiune necesare producerii de sunete inteligibile. De acum eşti mai mult ca sigur tetraplegic şi condamnat la ore lungi de imobilitate mută, în prezenţa altora sau nu”
Înaintea volumului care a aşezat în prim-planul scenei culturale româneşti nervul polemic al multor lideri de opinie şi despre care am notat cîteva rînduri mai sus, Tony Judt a avut pe piaţa românească o carte cît se poate de binevenită despre curaj şi forţa de a rezista. O carte lucidă şi exemplară – „Povara responsabilitatii. Blum, Camus, Aron şi secolul XX francez”. Adică, despre „profetul desconsiderat”, despre „moralistul indecis”, despre „iniţiatul marginal” – despre 3 intelectuali de vîrf ai Franţei care nu au mers după utopiile totalitare pe care, orbită şi complice, le cumpăra şi preţuia cea mai mare parte a elitei culturale din Franţa. E o carte mare, despre curajul de a ramâne lucid în vremuri în care tentaţia rinocerizării este consumată cu voluptate, dar şi despre riscurile pe care le implică această formă de curaj.
Nota bene 4: „Pentru cine vrea să îşi păstreze capacitatea de a comunica idei şi cuvinte, este o provocare neobişnuită. Dus e carnetul de notiţe galben, alături de creionul devenit inutil. Duse plimbările revigorante în parc sau şedinţele în sala de gimnastică, în timpul cărora ideile şi succesiunea lor se aranjează ca prin selecţie naturală. Duse sînt şi schimburile productive de idei cu prieteni apropiaţi: chiar în plin declin cauzat de SLA, victima gîndeşte de regulă mult mai rapid decît poate formula în cuvinte, conversaţia devenind parţială, frustrantă şi, pînă la urmă, autodistructivă”
După cele trei titluri deja menţionate – două, cum spuneam, în co-autorat românesc – a urmat, cronologic, o „cărămidă”. Este vorba despre monumentala lucrare de istorie contemporană „Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945”. Istorie multi-etajată: politică, socială, culturală despre un continent care a experimentat, în jumătate de secol multe idei şi multe fantome ale acestor idei. 840 de pagini – o istorie rară, complexă şi atît de atentă la detalii – rară, inclusiv pentru motivul că a fost făcută – strălucitor – doar de către un singur om.
Nota bene 5: „Spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii.”
La puţin timp după masivul volum despre istoria contemporană a Europei a apărut un altul – un fel de „frate” mai mic (cam o treime, ca dimensiuni) al acesteia. Cartea se cheamă „Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări”. În revista Forbes se spune despre această carte, într-un text care se alătură unei serii lungi de publicaţii care au dat cronici elogioase volumului, că avem „probabil cea mai importantă colecţie de eseuri despre istoria politică, diplomatică, socială şi culturală a secolului trecut”. 24, mai precis – eseuri care pot fi citite şi separat, dar care e şi mai util să fie citite împreună cu marea lucrare de istorie despre care am vorbit mai sus. Citite, studiate, rezumate, analizate…
Nota bene 6: „este, de fapt, o încarcerare progresivă fără eliberare condiţionată. Mai întîi nu-ţi mai poţi folosi unul sau două degete; apoi unul dintre membre, apoi, aproape inevitabil, niciunul dintre cele patru. Muşchii torsului cad în amorţeală aproape totală, o reală problemă din punct de vedere digestiv, dar şi un pericol de moarte. Respiraţia devine la început dificilă şi, în cele din urmă, imposibilă fără ajutor extern, sub forma unui aparat cu tub şi pompă. În variantele extreme ale bolii, asociate cu disfuncţia neuronilor motori superiori, înghiţitul, vorbitul, pînă şi controlul asupra maxilarului şi capului devin imposibile. Nu sufăr (încă) de acest aspect al bolii, altfel nu aş putea dicta acest text”.
Eseurile din „Cabana memoriei” erau, iniţial, pentru circuit închis. Sugestia de a le scrie era una, la început, exclusiv terapeutică şi ea venise de la un al mare greu al istoriei şi politologiei despre Estul European, prietenul lui Tony Judt, Timothy Garton Ash. „Sper ca părinţii, soţia şi mai ales copiii mei, citind aceste exerciţii de rememorare adectivă, să găsească în ele încă o dovadă a dragostei neclintite pe care le-o port”, spune, în preambulul volumului, autorul cărţii. Cărţii dictate unui amabil asistent.
Nota bene 7: „Vine însă noaptea…Dispozitivul de respirat Bi-Pap din nas e strîns pînă la gradul de disconfort necesar pentru a-l împiedica să alunece peste noapte. Mi se scot ochelarii…şi iată-mă zăcînd, bine legat, miop şi nemişcat ca o mumie modernă, singur în închisoarea mea trupească, însoţit pentru tot restul vieţii doar de propriile-mi gînduri”
„Cabana memoriei” e o carte semnificativ neobisnuită pentru ceea ce a scris Tony Judt pînă la ea. Ea povesteşte despre o atitudine de a intra în moarte, ştiind că, într-un interval de timp relativ scurt, moartea nu poate fi ocolită şi nici uitată; aşadar, un fel de a intra în moarte, rememorînd, cum ar spune un gînditor rus (V. Rozanov), viaţa ca „noroi, tristeţe şi tandreţe”. „Cabana memoriei” este un uman, fragil şi, o spune chiar Tony Judt, norocos adăpost-refugiu care îi rămîne cuiva care ştie că nu mai are mult şi că va muri. E un loc mental, diafan, dramatic, din ce în ce mai îngust, dar foarte populat cu amintiri, în care Tony Judt se pregăteşte, cu fiecare zi, să moară.
Nota bene 8: „Cel mai bun mijloc de a supravieţui nopţii ar fi să o tratezi ca pe o zi. Dacă aş putea găsi oameni care să nu aibă altceva de făcut decît să stea toată noaptea de vorbă cu mine despre ceva suficientde interesant să ne ţină treji, i-aş căuta. Dar în această boală eşti mereu conştient şi de normalitatea necesară vieţii celorlalţi: nevoia lor de mişcare, distracţie şi somn. Nopţile mele seamănă, aşadar, în aparenţă, cu cele ale altor oameni. Mă pregătesc de culcare, mă culc, mă ridic (sau, mai degrabă, sînt ridicat!). Partea dintre aceste momente însă, ca şi boala în sine, rămîne incomunicabilă”
Tony Judt spune despre sine că nu se consideră un om care are rădăcini. Judt a fost evreu; dezrădăcinarea e o temă la purtător pentru mulţi evrei. Dacă acceptăm confesiunea sa în aceşti termeni – că „rădăcinile” sale sînt ceva problamatic pentru el – e bine să adăugăm ceva foarte important: Tony Judt a lăsat foarte multe urme. A fost unul dintre starurile intelighenţiei vestice. În „The New York Review of Books” s-a scris, între altele, aşa despre el: „dacă mai există astăzi un scriitor „orwellian” (în sensul bun al cuvîntului), acesta este Tony Judt. Judt nu cruţa pe nimeni, iar aceasta şi claritatea stilului fac lectura la fel de atractivă ca atunci cînd citeşti un jurnalist. Forta scrierii sale este accentuată de obişnuita rigoare academică. Judt încerca să menţină vii în conştiinţa contemporanilor acele evenimente şi argument care par a fi devenit de mult istorie, dar care sînt în egală’ măsură experienţe recente”. În ultima sa carte inversează, oarecum, termenii în care e formulată ultima frază din citatul din revistă. El a lasat în urma sa, odată cu această carte, o extraordinară –în sens dramatic, uman, filosofic – experienţă recentă personală şi a facut-o într-o manieră memorabilă. Într-un fel, istorică…
Nota bene 9: „în 2008, cînd am fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică (SLA), am înţeles că, cel mai probabil, nu voi mai călători niciodată – ba chiar aş fi extrem de norocos să am măcar posibilitatea de a scrie despre călătoriile făcute. ”
Cu şase ani înainte de a afla că are SLA, după o operaţie de cancer şi o lună de radioterapie, Tony Judt a fost, împreună cu familia, într-o vacanţă într-o mică localitate, Murren. Adică în locul pe care, el, evreul care nu se simte înrădăcinat, l-a perceput mereu ca fiind neschimbat. Un loc în care se bea o minunată ciocolată caldă, în care există pajişti întinse cu flori de munte şi multe cascade minuscule. E un loc în care, povesteşte Judt, „nimic nu a mers vreodată prost”. Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, cu atît mai conştient că nu se va mai putea vreodată mişca, scrie aceste rînduri: „Un fel de potecă însoţeşte calea ferată de jucărie de la Murren. La jumătatea drumului, o cafenea micuţă, unica oprire de pe această linie, pe post de obişnuita haltă elveţiană. În faţă, muntele se prăbuşeşte abrupt în canionul de dedesupt. În spate, te poţi căţăra pînă la adăposturile de vară alături de vaci, capre şi ciobani. Sau poţi aştepta pur şi simplu următorul tren punctual, previzibil, precis la secundă. Nu se întîmplă nimic: e locul cel mai fericit din lume. Nu alegem unde ne începem viaţa, dar putem s-o încheiem unde dorim. Eu unul ştiu unde voi fi: în acel trenuleţ, călătorind fără vreo ţintă anume, în vecii vecilor…”
Nota bene 10: „Deşi sînt mai înţelegător acum faţă de cei constrînşi la tăcere, continui să dispreţuiesc limbajul deformat. Deşi nu mai sînt liber să o exercit, apreciez mai mult ca oricînd natura vitală a comunicării pentru comunitate: nu e doar mijlocul prin care putem convieţui, ci parte din ce înseamnă convieţuirea. Bogăţia de cuvinte în care am fost crescut constituia un spaţiu public cu drepturi depline, iar spaţiile publice adecvat conservate sunt ceea ce ne lipseşte în mare măsură astăzi. Ce va înlocui cuvintele dacă acestea decad? Sunt tot ce avem.”
Într-o lume virtuală „virală” pînă la prostie şi imbecilitate, e greu să vă fi scapăt isteria numită „ice bucket challenge”. Nu a fost isterie de la început şi, în orice caz, provocarea nu a fost ceea ce avea să ajungă – un fel prin care fparte mulţi oameni arătă că sînt proşti, pentru că vor să fie, cu orice preţ, cool! Ice bucket challenge a însemnat un truc neobişuit şi, pînă la un punct, destul de eficient: cei care îşi turnau apă îngheţată pe cap semnau şi un cec cu o donaţie către asociaţia care se ocupă cu cercetarea şi eradicarea acestei cumplite maladii – scleroză laterală amiotrofică (SLA). Şi apoi îi provocau şi pe alţii să le urmeze exemplul.
Recitiţi măcar pasajele de mai sus indicate, de la 1 la 10, cu avertismentul “nota bene” care vă ajută să înţelegeţi mai bine ce e şi SLA. Şi, încă o dată, de unde şi despre ce este în fond “ice bucket challenge”. Şi citiţi această carte cutremurătoare – “Cabana memoriei”…
P.S. Ultimul interviu cu Tony Judt, deja atins de SLA: https://www.youtube.com/watch?v=pKJKCeE6M-I
