Să spui despre postcomunism că e multietajat e la fel de evident cum ai spune că e policolor. La fel, la fel de evident, dar şi la fel de inutil dacă nu faci măcar un pas mai departe, e să spui despre comunism acelaşi lucru. Şi unul şi altul – e o convenţie retorică să vorbeşti despre un „postcomunism”, un „comunism”, în realitate lucrurile sînt mult mai nuanţate – au avut mai multe dimensiuni, mai multe „intrări” şi „ieşiri”, au pus la lucru în regim privilegiat mai multe tipuri de instituţii, au pariat pe anmite ritualuri sociale mai mult decît pe altele, au selectat anumite tipuri de elite şi nu neapărat pe cele autentice (există, iarăşi enunţ un loc comun, elite care decurg dintr-o aşezare firească, natural crescută, a unei societăţii, aşa cum există elite impuse, elite care sînt în fond contraelite, dar care decid ca şi cum ar fi elite crescute din merit şi competiţie corectă) ş.a.m.d. Cîteva dintre etajele sau dimensiunile sau amenajările atît ale comunismului, cît şi ale postcomunismului au fost extrem de importante. Asupra lor merită să ne oprim cu mai mare atenţie de fiecare dată cînd examinăm aceste imense şi sofisticate „lumi”.
Asupra unora dintre aceste dimensiuni de mare anvergură – şi anume, cu precădere ale postcomunismului – se opreşte volumul, discret prezent în presă şi în cîmp editorial din păcate, publicat de Sorin Bocancea, „Noi şi postcomunismul”, la editura Institutul European în 2012, la Iaşi – într-un Iaşi care cunoaşte o remarcabilă efervescenţă culturală în ultimii ani. Cartea adună texte publicate în publicaţia ieşană „Timpul ” începînd cu anul 2007 – o serie de texte destul de neobişnuite pentru o revistă de cultură cu apariţie lunară. Neobişuite, în sensul în care, pe lîngă puternica şi cît se poate de vizibila priză de actualitate pe care o are fiecare dintre aceste texte, ele sînt ancorate şi într-o distanţă benefică, într-o dimensiune de perspectivă solidă, aşa încît adunarea lor într-o carte pare să fie cel mai firesc lucru cu putiinţă. Pe scurt: nu sînt doar texte „de revistă”. Citind, fie şi pe sărite, aceste texte care alcătuiesc volumul semnalat aici, ai foarte repede sentimentul că, din ele, „se vede cartea”, că, fiecare dintre ele, e subîntins de, folosesc sintagma într-un sens general, un proiect de cercetare.
Cartea se înscrie, aşadar, în ceea ce se numeşte „tranzitologie” – desigur, e despre tranziţia românească. „Odată ce opţiunea pentru democratizare a fost formulată în mod clar, începe tranziţia pe care majoritatea indivizilor şi-o doresc şi şi-o imaginează a fi cît mai scurtă, astfel încît să se încadreze în dimensiunea existenţei lor finite. Dar, ritmul tranziţiei este dat de cel puţin următoarele elemente: temeinicia cu care a fost articulat sistemul comunist, modul în care societatea a luat distanţă faţă de acest sistem şi disponibilitatea acesteia de a asuma repede reperele noului tip de organizare. Acestea decid durata postcomunismului.” – notează Sorin Bocancea. Şi, e important acest următor pasaj fiindcă el formulează una din tezele ce leagă acest volum care vorbeşte şi despre decalaj şi despre ritmurile lente de asumare a democraţiei, adaugă: „consider că o mare problemă a societăţii româneşti aflată într-o prelungă tranziţie este refuzul de a asuma critic trecutul comunist, fapt ce o face să zăbovească mai mult decît ar fi de dorit în postcomunism. Comunismul pe care tot ea l-a construit este prezent şi astăzi în schemele mentale”.
Cartea problematizează, propune date şi le analizează, indică direcţii de interpretare şi le examinează pe următoarele axe tematice: a) corupţie, stat de drept – din comunism pînă acum; b) dimensiunile curentelor anticomuniste; c) Constituţie şi crizele regimului politic; d) electorat şi aleşi; e) despre felurile în care a fost preluată figura lui Nicolae Ceauşescu în postcomunism; g) despre dreapta autohtonă, cu bolile şi reuşitele ei; h)despre soarta învăţământului academic după 1989; i) despre perspectiva europeană pentru România.
E un volum bun şi foarte util nu doar mediului universitar, nu doar cîmpului politologic, despre lumi care se varsă una într-alta, şi nu neapărat în sens ireversibil. „Noi şi postcomunismul” reprezintă una din fotografiile color de rezoluţie decentă ale tranziţiei, ale postcomunismului.
