Stăteam serile trecute în faţa bibliotecii, în încercarea de a regăsi o carte de suflet: obişnuiesc, din când în când, să revin asupra unor volume, fie din pasiune, fie din neînţelegere, fie din pofta de a potrivi o lectură reuşită, care altădată fusese mai palidă, cu o sumă de conjuncturi favorabile, menite să facă din această reîntâlnire o legătură de nădejde. Am găsit titlul şi mi l-am reamintit pe Gogol, în felul lui fanatic de manierat şi de clasic: Suflete moarte.
Bun! Acum, să vă reîmprospătez memoria: Cicikov se tocmea pentru suflete moarte, încă rămase în vizorul recensământului, oameni trecuţi, dar legitimi, mici sclavi şi slugi pe moşia unor nobili creionaţi după canonul ucrainian sau rusesc. Negocierea pentru numele trecute în nefiinţă şi rămase în registrele fiscale, pentru care boierii plătesc taxe şi după moartea robilor, duce la întreprinderea afacerii murdare a lui Cicikov. Morala lui e una contemporană: sufletele moarte pot face orice. Creează pagube, ridică plăţi, bântuie şi sărăcesc dar, în acelaşi timp, pot vota, pot trece legi, se pot strămuta de pe un pământ pe altul, câtă vreme în dreptul unui colţ de hârtie, încă există.
Acum, închideţi cartea şi păstraţi trei rânduri de căpătâi:
“Sunt persoane care se află pe lume nu ca nişte obiecte, ca să zicem aşa, ci ca nişte picăţele sau mici pete străine pe un obiect. Stau mereu în acelaşi loc, cu capul în aceeaşi poziţie, încât eşti gata-gata să le iei drept mobilier”
(Promit să ne dumirim, cât de curând, ce rol are felul acesta de mobilier uman în ergonomia politică).
Iar la final, vedeţi cine v-a luat în arendă spirituală ca amintirea nefixată a unui om monoton, ca pe intrusul inferior al unei aventuri, ca figura plină de conştiinţă şi lipsită de mişcare a unui trecător pasiv prin viaţa altuia. Aceştia sunt oamenii întâmplaţi, care pot trăi într-un loc la fel de bine ca în oricare altul, sunt cei cărora te adresezi când vrei să cucereşti un public care nu se va întoarce împotriva ta, cărora le poţi satisface oricând nevoile, pentru că oricum, nu au niciuna. Astăzi, suntem trataţi ca unii dintre ei: priviţi prin lentila unui ecran, toţi suntem una şi aceasta e inexistentă- ni se promit hiperbole ale viselor noastre, legi pentru o viaţă mai bună şi o moarte mai uşoară, de parcă ar fi posibil, chiar şi cu voinţa de fier a unui Dumnezeu, tocmeli cinstite pentru autonomie, personalitate, bunăstare. Nu suntem doar indivizii cu ştampila dintr-o zi de toamnă, ci suflete. Ori nu asta e miza tuturor celor care ne vorbesc molipsitor şi neutru, cald şi impersonal, în cele mai abjecte contradicţii ale împrumuturilor de poziţie publică? Ca de obicei, ce nu a reuşit unul, promite că va face celălalt, ca un bun şi milostiv moştenitor al imperiului de ideologii scrijilite pe hârtiile aranjate, în aceeaşi tradiţie, în ajun de toamnă. Rămâne un rest, ca din orice poveste.
De data aceasta, el nu este compus dintr-o morală, ci dintr-o tipologie dublă- Suflete pentru o zi, suflete moarte pentru câţiva ani: asta suntem noi, cei care ne închiriem încrederea, din când în când, răului cel mai mic, sau o dăruim cu secată speranţă. Între două parafe, din alegeri în alegeri, suntem pete străine pe un obiect. Iar când acesta e reposedat, ni se făgăduiesc doar îmbunătăţiri ale obiectului, şi nicidecum mutări ale lui dintr-un loc în altul. Mă tem că toate astea nu sunt decât o contrabandă de promisiuni pentru suflete moarte. De la un punct, nici asta nu mai este important: contează cine ne vinde.
