notă biografică
Ion Ghica s-a născut în vremea lui Ioan vodă Caragea, în anul 1816, pe 12 august, la Bucureşti, într-o familie care a dat Principatelor zece domni. În linie paternă directă e strănepotul lui Dimitrie Alexandru Ghika („Banul Bătrânul“), nepotul lui Scarlat şi fiul lui Dimitrie (Tache), mare logofăt, boier cu studii la Viena. Din partea mamei, Maria, sora patriotului Ion Câmpineanu, se trage dintr-o familie de mari boieri munteni. Naş de botez i-a fost viitorul domn de la 1822–1828, Grigore Dimitrie Ghika. Printre ascendenţii şi rudele sale colaterale se numără boierii Dudeşti, Grădişteni, Văcăreşti sau Filipeşti.
A învăţat mai întâi carte grecească, apoi carte românească de la oamenii de casă ai tatălui şi de la Ion Heliade Rădulescu. La vârsta de 14 ani începe să studieze în franceză cu Jean Alexandre Vaillant, intelectual romantic şi agitator politic, participant la varii comploturi în Principate. Tovarăşi de învăţătură îi sunt C.A. Rosetti şi Grigore Alexandrescu. La „Sfântul Sava“ se împrieteneşte cu Nicolae Bălcescu. Este trimis la studii la Paris, iar în 1836 obţine un bacalaureat în litere la Sorbona. Îl atrag însă mai degrabă ştiinţele exacte; obţine şi un bacalaureat în matematici, care-i permite să urmeze studiul geologiei la Şcoala de Mine. În capitala Franţei leagă acum prietenia cu Vasile Alecsandri.
În vremea în care ocupaţia rusească impune în Principate prevederile Regulamentului organic, studenţii români de la Paris îşi articulează ideologia naţională şi liberală, într-un mediu agitat de ideea reformării monarhiilor europene sub imperativele deşteptării naţionale şi ale progresului în toate domeniile. Ion Ghica frecventează saloanele şi stabileşte legături cu intelectualii francezi în vogă, cu foştii luptători greci, cu exilaţii polonezi, cu diplomaţii englezi sau ruşi. Publică articole şi broşuri menite să aducă în atenţia opiniei publice europene problema Principatelor. Acţiunea tinerilor români este conjugată cu cea a partidei naţionale din ţară, adunată în jurul lui Ion Câmpineanu, şi urmăreşte contracararea ambiţiilor Rusiei prin întărirea vocii Imperiului Otoman în concertul european. Ghica va rămâne şi mai târziu, asemenea multor colegi de generaţie, partizanul acestei linii politice pro-otomane – prin care se urmărea o autonomie substanţială a Principatelor unite, garantată de puterile occidentale, în cadrul unui Imperiu Otoman reformat –, ca singură cale de a pune stavilă ţelurilor Rusiei de a-şi anexa pur şi simplu Ţara Românească şi Moldova, aşa cum procedase nu demult cu ţările Caucazului. Cursul evenimentelor ulterioare îi va da dreptate. Până atunci, aceasta este calea pe care interesele patrioţilor români îşi găsesc un ecou tot mai puternic în Franţa şi chiar şi în Anglia, în cercurile politice interesate să limiteze expansiunea Rusiei.
Se întoarce la Bucureşti în 1841 cu diploma de inginer de mine, pe care încearcă în zadar să o fructifice. În Ţara Românească, unde domnitor este unul dintre numeroşii săi unchi, Alexandru Dim. Ghika – personalitate ezitantă, supusă intereselor Rusiei mai mult de nevoie decât de voie –, i se nesocotesc studiile şi capacităţile. I se propune în schimb o prefectură, deşi este privit cu suspiciune din pricina ideilor sale politice. Pleacă la Iaşi cu o scrisoare semnată de Ion Câmpineanu prin care i se propunea lui Mihail vodă Sturdza unirea Principatelor sub sceptrul său. Domnul Moldovei refuză; Ion Ghica este recrutat însă de eminenţa cenuşie a regimului său, beizade Nicolae Suţu, pentru Academia Mihăileană. Rămâne la Iaşi mai bine de un an, în cercul lui Alecsandri, Kogălniceanu şi Petre Mavrogheni, şi ţine cursuri de matematici, de ştiinţe naturale şi de economie politică.
În toamna anului 1843 înfiinţează la Bucureşti, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Christian Tell, societatea revoluţionară secretă „Frăţia“. Societatea este organizată după modelul lojilor masonice; va avea din 1845 o filială pariziană, Societatea Studenţilor Români – animată de C.A. Rosetti şi fraţii Brătianu –, şi va întreţine legături strânse cu reformatorii moldoveni. Într-un nou sejur ieşean publică Propăşirea. Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale şi este însărcinat de Mihail Sturdza cu reforma învăţământului.
În 1844, boala tatălui îl sileşte să se întoarcă la Bucureşti. În 1846 se alătură Societăţii Studenţilor Români, la Paris, amestecându-se în efervescenţa premergătoare revoluţiei. Din nou la Bucureşti, se căsătoreşte în 1847 cu Alexandrina (1830–1926), fiica generalului Mavros, aflat în slujba Rusiei, şi a Sevastiei Suţu. Primul dintre cei zece copii i se naşte în aprilie 1848, cu două luni înainte de izbucnirea revoluţiei (fiii şi fiicele lui Ion Ghica se vor căsători în familiile Creţulescu, Sturdza, Grădişteanu, Cantacuzino, Magheru sau Catargiu). Sunt lunile în care Ghica plănuieşte şi organizează minuţios, împreună cu Bălcescu, Christian Tell, fraţii Golescu, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti, Magheru, Heliade Rădulescu etc.
La 29 mai, cu opt zile înainte de Proclamaţia de la Islaz, trece Dunărea, împuternicit ca agent al guvernului provizoriu (care nu fusese încă proclamat) pe lângă Sublima Poartă, cu misiunea de a obţine sprijinul sultanului. Fără a i se recunoaşte calitatea oficială, este bine primit şi în cercurile diplomatice, şi în cele ale guvernului de la Constantinopol. În timp ce prietenii săi politici se află exilaţi, după înăbuşirea revoluţiei, Ion Ghica este tot mai apropiat de paşalele din capitala imperiului, dintre care multe sunt adepte ale modernizării după model occidental. Ghica lucrează pentru emanciparea Principatelor în contextul apropierii Porţii de politica franco-britanică. Prietenia cu puternicul Mehmed Reşid paşa îi aduce în 1854 numirea ca guvernator al insulei Samos (principat autonom în cadrul Imperiului), în contextul Războiului Crimeii (1853–1856), cu misiunea de a stârpi cuiburile de piraţi greci care periclitau vasele franceze şi engleze în drum spre teatrul de operaţiuni. Guvernează cu abilitate, dar cu o mână de fier, şi lasă amintirea unui administrator eficient şi luminat; în 1856 este primit de sultanul Abdul-Medjid, care îl decorează şi-i conferă titlul de principe (bei) de Samos. Numele său e în cărţi pentru tronul Ţării Româneşti, însă, dacă văzuse în principatul Samosului un mijloc de a ajunge pe tron, în fapt această mişcare îi atrage ostilitatea multora dintre foştii companioni revoluţionari. Aduce totuşi o contribuţie importantă la lupta pentru unire, care devenise un obiectiv realizabil în urma înfrângerii Rusiei de către coaliţia dintre Franţa, Anglia, Imperiul Otoman şi Regatul Piemontului.
Din ţară i se contestă cetăţenia, pe motiv că se află în slujba Porţii, astfel încât nu poate candida pentru un loc în Adunarea Electivă. După Unire este numit însă de Alexandru Ioan Cuza, la recomandarea lui Alecsandri, prim-ministru al Moldovei, apoi al Ţării Româneşti, în anii 1859–1860. Politica independentă şi ambiţiile personale pe care le urmăreşte îl fac să piardă încrederea domnitorului. Evoluează politic dinspre liberali spre moderaţi, apoi spre conservatori.
Este unul dintre arhitecţii „monstruoasei coaliţii“ dintre liberali şi conservatori care se opune reformei agrare şi electorale şi care izbuteşte în cele din urmă lovitura de palat din 11 februarie 1866, forţându-l pe domn să semneze abdicarea într-un moment în care acesta se afla în corespondenţă cu Napoleon III pentru aducerea pe tron a unui principe dintr-o dinastie europeană. Preia conducerea guvernului, iar semnătura sa se află pe actul jurământului domnitorului Carol de la 10 mai, apoi pleacă la Constantinopol pentru a-i obţine acestuia recunoaşterea.
În politica de partid, deşi apropiat de cercurile liberalilor munteni, a năzuit permanent la un statut de independenţă de felul celui pe care ştiuse să şi-l asigure Kogălniceanu. S-a simţit, desigur, mai îndreptăţit la tron decât principii Cuza şi Carol şi a fost un maestru al coaliţiilor şi ocultelor. În 1871 însă, confruntarea cu tânărul domnitor german, confruntare de la care aştepta aceleaşi rezultate ca la lovitura din 11 februarie 1866, îi va fi fatală. Numit din nou în fruntea guvernului în 1870, se află în miezul intrigilor antidinastice ale liberalilor, care culminează cu evenimentele de la Sala Slătineanu: pentru a lovi în domnitor, un banchet prezidat de consulul prusac este atacat de masele de manevră ale „roşiilor“. În urma unei întrevederi cu principele Carol în noaptea incidentului, i se solicită demisia pe un ton dur şi în termeni lipsiţi de echivoc. Cariera sa guvernamentală ia astfel sfârşit pentru totdeauna. Din acest moment, Ion Ghica se va manifesta cu precădere în câmpul ştiinţifico-publicistic, ca membru de seamă al Academiei şi ca diplomat.
În 1874, în temeiul articolelor şi volumelor de economie politică (seria de Convorbiri economice, 1865–1875), este ales membru al Academiei Române. Între 1876 şi 1895 va fi în patru rânduri preşedintele acestui for. În perioada 1877–1881 este director al teatrelor. Şi aici, ca şi la Academie şi ca în toate funcţiile pe care le-a ocupat de-a lungul vieţii, se dovedeşte un bun organizator. Mandatul său marchează aşezarea Teatrului Naţional pe baze profesioniste (şi rămâne în istoria literaturii şi prin conflictul violent cu I.L. Caragiale, căruia îi cenzurează Noaptea furtunoasă). În 1879, în urma unei vizite la Mirceşti, plănuieşte cu Alecsandri seria de scrisori care îi va asigura posteritatea literară. Scrisorile, copiate de Alecsandri la primire şi expediate astfel lui Iacob Negruzzi la Iaşi, vor fi publicate pe rând în Convorbiri literare, apoi adunate în două ediţii, în 1884 şi 1887. În 1889 îşi va întregi opera memorialistică cu Amintiri din pribegia după 1848, în care aruncă lumină asupra relaţiilor dintre revoluţionarii români printr-o amplă colecţie de scrisori inedite publicată în volum.
Între 1881 şi 1890 este ministrul plenipotenţiar al României la Londra. Este o figură marcantă a corpului diplomatic din Regatul Unit. În această perioadă alternează obligaţiile serviciului cu vizitele în ţară şi cu sejururile în Franţa, unde se bucură din nou de compania prietenului Alecsandri (ministrul României la Paris din 1885).
Cei din urmă ani şi-i petrece, cu o sănătate tot mai precară, la moşia de la Ghergani. Se stinge din viaţă în vârstă de 80 de ani, la 22 aprilie 1897, ultim reprezentant al generaţiei paşoptiste, şi este înmormântat cu onoruri de stat în capela conacului.
În istoria literaturii române, ca şi în galeria marilor figuri politice ale României moderne, biografia lui Ion Ghica ocupă un loc aparte; viaţa lui se suprapune în momentele ei esenţiale peste toate evenimentele importante ale secolului al XIX-lea. Din vasta bibliografie care i-a fost consacrată, cititorul poate găsi o imagine de ansamblu în reconstituirea lui Ion Roman, Viaţa lui Ion Ghica, Albatros, Bucureşti, 1970, sau în sinteza ştiinţifică a aceluiaşi autor din studiul introductiv la ediţia de Opere, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, precum şi în monografia lui D. Păcurariu, Ion Ghica, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
notă asupra ediţiei
Publicarea scrisorilor lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri se înscrie în demersul Editurii Humanitas de recuperare a celor mai preţioase mărturii dintr-o epocă în care istoria noastră şi-a schimbat cursul în mod decisiv: jumătatea de veac care a cuprins mişcările de la 1821 şi 1848, Unirea Principatelor şi venirea domnitorului Carol. Pentru Moldova, memorialistica cea mai valoroasă care dă seamă de această perioadă o reprezintă amintirile şi povestirile lui Radu Rosetti, precum şi memoriile principelui Nicolae Suţu – toate, publicate recent în această serie. Echivalentul lor în spaţiul valah este corespondenţa lui Ion Ghica, operă care întregeşte această imagine a trecerii de la o lume orientală nemişcată de veacuri spre Occidentul modernităţii şi al progresului.
Prezentul volum este o ediţie integrală. Scrisorile au apărut pentru prima oară în paginile revistei Convorbiri literare, între anii 1880 şi 1887, şi de aici s-au cules pentru cele două ediţii antume. În 1884 (Tipografia Academiei Române, Bucureşti) au fost adunate în volum primele 16 scrisori. Următoarele scrisori fuseseră gândite iniţial ca material pentru un al doilea volum; ele au apărut însă ca o întregire în ediţia din 1887 (Editura Librăriei Socec & Comp., Bucureşti, ediţiune nouă), cu o „Introducţiune“ a autorului. Textele apărute în ediţia 1884 au fost recorectate de autor pentru ediţia 1887; aceasta din urmă este deci ediţia pe baza căreia s-a alcătuit şi volumul de faţă. În raport cu ediţia de bază, din prezentul volum s-a eliminat scrisoarea lui Vasile Alecsandri cu numărul V („Vasile Porojan“), care nu aparţine operei lui Ion Ghica, iar scrisoarea aceluiaşi cu numărul XVII („Iată-ne cu iarna în ţară…“) a fost plasată drept prefaţă, aşa cum apărea în ediţia din 1884. Pentru unele situaţii a fost consultată şi prima versiune, cea publicată în Convorbiri literare; a fost consultată de asemenea ediţia de Opere, vol. I, întocmită de Ion Roman la Editura pentru Literatură în 1967. Se cuvine menţionat însă că ediţiile postbelice ale Scrisorilor sunt cenzurate; în mod surprinzător, ediţiile apărute după 1989 preiau textele cenzurate ca atare, fără nici un avertisment.
Textul este reprodus fidel, pornind de la ediţia de bază. Grafia şi punctuaţia sunt actualizate conform normelor în vigoare, potrivit uzanţelor curente în ceea ce priveşte editarea operei autorilor români din secolul al XIX-lea. S-au păstrat ca atare formele lexicale în măsura în care reprezintă o pronunţie specifică sau o opţiune a autorului justificată de etimologie (arhaismele, regionalismele, împrumuturile lexicale neologice la data scrierii), precum şi formele gramaticale (cu excepţia apocopei lui l final din articolul hotărât, care a fost păstrată, cu puţine excepţii, doar în situaţiile de oralitate). Cuvintele şi textele în limba greacă au fost preluate în forma din ediţia de bază, care reflectă grafia uzuală în epocă (cu unele abateri, care se datorează autorului). Greşelile de tipar evidente sunt corectate tacit; în câteva cazuri, cuvintele omise la culegere sunt restituite între croşete; au fost păstrate însă neconcordanţele sintactice ale autorului. Scrierea cu iniţiale majuscule a unor termeni urmează şi ea normele actuale, mai puţin acolo unde marchează o opţiune asumată de autor. Titlurile sau pasajele citate de Ion Ghica (mai ales versuri), cel mai adesea din memorie, sunt reproduse ca atare, fără a mai semnala în note de fiecare dată inadvertenţele. Numele româneşti, greceşti, slave şi turceşti de persoane şi locuri au fost preluate şi ele în grafia autorului, chiar şi atunci când acesta ezită între diferite variante; în notele editorului şi în indice ele apar în forma consacrată în lucrările de specialitate. Numele din spaţiul occidental au fost transcrise conform uzului, mai puţin acolo unde abaterea pare a indica o opţiune a autorului; multe dintre greşelile în scrierea numelor sugerează că ediţia de bază s-a cules după dictare. Numele familiei Ghika apare în note cu această formă pentru ramura principală, cea din Muntenia, şi în forma „Ghyka“ pentru ramura moldoveană, descendentă prin femei din Grigore III Ghika vv. – aşa cum era scris de membrii familiei şi cum apare în actele şi în publicaţiile epocii, precum şi în lucrările actuale de genealogie. Ion Ghica este primul membru al familiei care se semnează astfel.
Notele autorului sunt marcate cu cifre, ca în ediţia de bază, iar notele editorului sunt marcate cu litere.
Indicele selectiv de nume urmăreşte personalităţile istorice relevante în context.
Conţinutul ilustraţiilor este descris în „Legenda“ de la final.
Pentru explicarea numeroaselor cuvinte sau sensuri ieşite din uz – şi pe care Ion Ghica le foloseşte adesea tocmai pentru a le fixa în memoria limbii, întrucât, la momentul redactării scrisorilor, aparţineau deja unei lumi care dispărea – s-a alcătuit pentru prezenta ediţie un Glosar. În text, aceste cuvinte şi derivatele lor sunt marcate la fiecare ocurenţă cu accent ascuţit pe vocala accentuată (iar ă accentuat este marcat ca ǎ), pentru a înlesni lectura şi pentru a semnala includerea lor în lista de la finalul volumului. În general, nu s-au reţinut în Glosar cuvintele care apar în text doar cu funcţia de exemplificare (în liste de grecisme, rusisme etc.).
Ion Ghica
Scrisori către V. Alecsandri
ediţie îngrijită de Radu Gârmacea
şi ilustrată de Rareş Ionaşcu
© HUMANITAS, 2014
O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848
Ghergani, 20 iunie 1881
Iubite amice,
Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prânzit bine la Hugues sau la Brofft, arăţi tichetul conductorului care vine şi ţi-l timbrează cu cleştele, fumezi o ţigară, două până la Ploieşti; acolo îţi bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfăşuri bine în tartan, îţi pui paltonul căpătâi, te lungeşti pe canapeaua de catifea roşie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri şi la opt dimineaţa te deştepţi la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două, şi 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat din Bucureşti, te găseşti transportat pe malul îmbalsamat al Bahluiului, în fosta capitală a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mâncat şi odihnit. Călătoria, mâncare cu bacşiş cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era aşa.
Îmi aduc aminte că odatăa plecam din Bucureşti spre Moldova:
După mai multe vizite pe la Vornicie, la Postelnicie, la Agie, la casa poştei, alergături cari au dăinuit vreo zece zile, într-o vineri, în sfârşit, pe la orele 3 d.a., trosc, pleosc, intră în curte opt cai cu doi surugii, precedaţi de un ceaúş călare. Cât te ştergi la ochi înşirase caii, câte doi-doi, la trăsură, un fel de brişcă uşoară, s-o duci cu un cal; într-o clipă eram la capul Podului Târgului de Afară, Bariera Moşilor de astăzi; chiuiau şi plesneau surugiii pe uliţele Bucureştiului de ridicau lumea în picioare, bărbaţi şi femei alergau la uşi şi la ferestre ca să vadă cine trece.
La streajă, un fel de logofǎt în scurteică lungă de pambríu verde se arată înaintea cailor.
— Ho, ho! şi opreşte trenul; cine sunteţi dumneavoastră? mă întreabă, apropiindu-se cu şapca în mână de uşă trăsurei.
— Sunt cutare, îi răspund eu, declinându-mi numele şi pronumele.
Căpitanul de barieră scosese un petic de hârtie din buzunar şi însemna cu creionul zisele mele, muind vârful creionului de plumb pe limbă la fiecare literă.
— Şi unde mergeţi dumneavoastră?
— La Iaşi.
— Să nu fie peste graniţă?
— În Moldova.
— Dar pasaport aveţi?
Scot pasaportul şi i-l arăt; căpitanul mi-l ia din mână, se uită la dânsul, îl mai întoarce, şopteşte ceva cu secretarul său, apoi intră amândoi în cancelarie, de unde ies după o jumătate de ceas cu pana după ureche şi îndoind pasaportul pe cute mi l înapoiază cu cuvintele:
— Să umbli sănătos, coconaşule!
