O bună prietenă insista zilele trecute cu o teorie care, la prima vedere, îmi părea complet habotnică și, într-un fel, lipsită de un așa-zis umanism, potrivit căreia suntem eminamente egoism condimentat cu câteva zvâcuri de care ne încurcăm pe nepusă masă: satisfacție, hedonism, bucurii, sete de împlinire. Cuvinte care girează stări ca în povești, ca să fim mai simpli, însă numai genul acela de istorioare în care tot ce contează e ce se întâmplă după cele trei zile și trei nopți.
Am ripostat, pentru că știu prea bine și cealaltă extremă- căci toată teoria aceasta e, de fapt, un discurs despre limite. Sunt cei care uită de sine, împărțind celorlalți siguranță sau voință de putere. Ei sunt uitucii care, din dragoste, uită câteodată și de cei care sunt cei mai dragi, pentru că dându-te la o parte, cât timp tu ești un Altul, întotdeauna, din ecuația ta mai scade Cineva, unul trecut cu vederea. Niciodată nu pierzi mai puțin de doi oameni. Eu știu bine asta și îmi spun, după modelul amin-ului duhovnicesc, că așa a fost, se-ntâmplă-n viață.
Am stat și m-am gândit, sforțându-mă să îmi aduc aminte când m-a cuprins isteria singularului. Răscoleam, pe ici pe acolo, într-o memorie bățoasă, zilele în care, din „egoism”, m-am simțit singură, pierdută, împuținată. Și părea bizar, dintru început, că pentru toate corelatele egoismului, girat ca iubire de sine de către unii, eu nu am găsit decât câte o jumătate: de sentiment, de amintire, de disconfort, de păcat. Mi-a revenit în fire bucuria zilei în care am aflat că se mai naște un copil. Și apoi, dincolo de lacrima de încântare, a mai curs una, din regret pentru mine. Poate, aș fi vrut și eu unul. Mi-am amintit când am avut cea mai recentă zi bună cu bunicii. Și am pus o moacă de posomorâre: mi-ar fi plăcut să o am și acum, când zilele sunt mai scurte și mai concentrate, iar eu nu mai sunt aceeași de atunci. Am redescoperit primele cărți scrise, ultimul bal, prima seară cu câinele meu în parc. Prostii din volumul acesta. Am scuturat toată cenușa și praful după micile mele licăriri și mi-am dat seama că toate amintirile despre alții se opreau la mine. Iar dacă asta e un egoism mascat, atunci da: suntem eminamente iubire de sine, prețuind memoria celorlalți. Pentru că de fiecare dată când am rămas fără unul dintre ei, am urlat pentru un Eu care s-a educat, de-a lungul timpului, să priceapă un gest de gratitudine naturală: niciodată nu pierzi mai puțin de doi oameni. Îmi repet asta în fiecare zi. Iar de fiecare dată când pleacă Cineva, indiferent că e încă aici, dar va fi altfel cu tine, sau că a trecut dincolo, în puținele clipe de deznădejde ale vieții, poți să mai tai de pe listă un Eu de-al tău. Și până la un punct, asta înseamnă să îl iubești pe Celălalt ca pe tine însuți. Să nu îmi spuneți că e un editorial de duminică nimerit. Dar, cel puțin, e o explicație cu sens pentru toate răfuielile din celelalte zile în care ne muncim sufletul. Fair enough.
