„Salonul somptuos (…). O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a «lucrului în sine», un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și… 20 de bani bacșiș”. Mulți dintre noi știu că acesta este un fragment din Urmuz ce constituie, în Pîlnia și Stamate descrierea suprarealistă a unui „apartament bine aerisit”.
Doar că nu știu dacă vreunul dintre noi a văzut în aceste rânduri și portretul României. L-a intuit însă poloneza Małgorzata Rejmer, scriitoare apreciată, laureată a Premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008, Bursieră a Ministerului Polonez al Culturii şi Patrimoniului Naţional, autoare a unei teze de doctorat despre filmul românesc. Un om fascinat de România, în special de București. Iar fascinație înseamnă aici, din fericire, nevoia de a pricepe atât orizontala spațială, cât și verticala temporală, privire citică ce se dorește constructivă. Babilonia cu care s-a confruntat în București a provocat-o și a determinat-o să tot revină, să scotocească după oameni, după povești: „am simţit că acel haos arhitectonic povesteşte ceva, că dincolo de toate acestea se află istorii personale ale oamenilor. O amintire a splendorii de odinioară şi traumă, frumuseţe şi suferinţă. Am vrut să ascult această poveste şi să o înţeleg” declara scriitoarea într-un interviu.
Amestec de eseu, reportaj și literatură, cartea este intitulată expresiv București. Praf și sânge,fiind tradusă foarte bine de Luiza Săvescu. Perspectivele unor oameni din medii diverse (de la Lucan Boia până la anonimi din colț de stradă) sunt redate într-un stil personal, alăturarea deseori contrapunctică a acestora și considerațiile subtil-aluzive ale autoarei având efecte puternice. Literatura în cazul acestui volum nu înseamnă nici pe de parte ficțiune, invenție, ci o artă a cuvântului, a regiei, a tonului, a atmosferei, a înnodării de bucle temporale. Scriind despre țara în care a stat doi ani și de care – iată! – o leagă dorul, urmând să revină aici, Małgorzata Rejmer surprinde prin reflectarea pătrunzătoare a realităților românești, a diverselor noastre straturi de istorie și de cultură. A bătut la pas străzile din București, a privit clădirile, oamenii, câinii care erau cât pe ce s-o sfâșie. A citit istorie și literatură. Și-a făcut prieteni. A urcat pe bicicletă și a mers prin țară. A fost nevoită să dea șpagă în tren pentru bicicletă.
Inițial a fost atrasă de amestecul de lumi care se ascund în București și a vrut să-i afle povestea, simțind acest oraș mai profund decât o fac mulți dintre bucureștenii prinși în rutina propriei lumi, spre care mai îndreaptă doar o privire blazată. Bucureștiul văzut de Małgorzata Rejmer este un oraș al paradoxurilor, amestec de arhitectură elegantă și cântec vioi al puradeilor hoinărind prin noroie, găini ciugulind în mijlocul drumului: „Piaţa Unirii urlă cu furie Asia; Calea Victoriei – Paris”. Viziunea este greu de contrazis. Preferința autoarei trezește empatie: „Nu prea îmi place mie ce e nou. Prefer straturile vechi din care se alcătuiește Bucureștiul și această insubordonare românească, ce dintotdeauna a înșelat sistemul”. Structura dezordonată îi aruncă pe cei mai mulți dintre noi la margine, înșelarea sistemului fiind una dintre atitudinile nedezmințite care s-a făcut una cu românii atât în comunism, cât și după revoluție. O atitudine de protest mut, de supraviețuire, manifestată în diverse contexte pe care Małgorzata Rejmer le reînvie sau doar le scoate din indifență sau din aparențe, din „imitațiile de vitrină”, din „deșertăciunile în costum de paradă” mult iubite de români.
Nu doar Bucureștiul este radiografiat aici, ci întreaga Românie. Felii de timp deopotrivă de amare, de dramatice și nu de puține ori tragice. Recurgând la poveștile traumatizante ale oamenilor, Małgorzata Rejmer pune într-o lumină necruțătoare mult disputatul specific național al românilor, ne secționează rece complexele milenare, punând la vedere mai ales predispoziția către fatalitate și către uitare ori indiferență, rănile nevindecate sub groase straturi de ipocrizie prăfoasă.
Unele dintre cele mai impresionante mărturii sunt cele legate de avorturile ilegale din comunism, determinate de absurdul decret din 1966 care a durat 23 de ani, fără ca cineva să poată ori să îndrăzească să protesteze. Ne este reamintit acut tabloul de epocă. Prezervativele dispar, ca și pastilele cu chinină. Femeia este scuturată de egoism și devine mai mult ca oricând vacă de muls și bou de tras la jug. Mai mult decât egală în drepturi cu bărbații. La avort au dreptul doar cele care și-au făcut datoria cetățenească și au oferit țării cel puțin patru copii – brațe de muncă – sau au împlinit deja vârsta de 40 de ani (copiii rezultați riscând să fie cu handicap și ineficienți prin urmare). Deci: se toarnă înăuntru mămăligă fierbinte, se introduc în uter obiecte ascuțite – andrele, fusul, croșeta, rădăcină de hrean, tulpină de brusture. Se completează tabloul cu numere limită de avorturi pentru fiecare spital. Denunțuri, închisoare pentru avort – și pentru femei și pentru doctori. Doctori care ajung în închisoare și, culmea, chiuretează nevestele și fiicele gardienilor. Stigmatizări publice. Oameni asmuțiți unii asupra altora, societatea controlându-se astfel singură. Dramele mamelor vinovate și de una și de alta, dramele provocate de complexele copiilor nedoriți transformați peste ani în cetățeni nedoriți. Nostalgici de azi ai comunismului. Sondaje care îl dau pe Ceaușescu drept conducătorul favorit al românilor.
Povești ale așezărilor românești, povești despre Decebal și Traian, Vlad Țepeș, Meșterul Manole, Miorița și Casa Poporului, despre Ion Antonescu, evrei, Mița Biciclista, despre Carol al II-lea și Lupeasca sau despre cultul lui Ceușescu. Poveștile vii ale unor oameni nevinovați care au intrat în pușcării și nu au mai ieșit. Cântau însă ca să nu uite că sunt oameni, ca să uite de frig, de durere și de foame. Poveștile unor vieți trăite la cozi sau ale unor activiști de partid ori securiști care nu își mai recunosc părinții și frații. „Reeducarea” prin torturile de o atrocitate inimaginabilă din închisoarea de la Pitești, fuga de suferință prin pierderea minților, apartamentele coministe în care trăiau câte 2-3 familii – toate sunt surprinse în aceste pagini din perspective inedite și sunt puse în pagină în mod inteligent, alcătuind un teribil tablou al dezumanizării.
Vocile din povești grăiesc răspicat și just, suprapunându-se deseori cu vocea autoarei: „Toți românii sunt fataliști. Istoria ne-a obișnuit cu suferința. Ne-a pregătit pentru faptul că putem oricând să pierdem totul. În plus, ne împărțim în idealiști și pesimiști. Idealiștii știu cum ar trebui să arate România, dar confruntă această viziune cu realittaea și sunt plini de amărăciune. Iar pesimiștii nici măcar nu sunt plini de amărăciune, ei nu mai au nicio speranță”. Sau: „În România nimeni nu pune întrebări, pentru că ar trebui să dea și un răspuns. De altfel, ce să mai vorbim, asta e”; „Adevărul este o marfă deficitară și vândută pe ascuns, pentru care nu prea există cerere”.
Reportaje, povești, confesiuni, dialoguri, instantanee de tip fotografic, proverbe, bancuri, citate, drama revoluției în cinci acte – se strâng toate în liniile unui portret al românilor. Niște oameni obosiți de haos și suferințe, lipsiți de speranțe, care și-au ales ca remedii uitarea, necunoașterea, neasumarea recuperării după traumă, lipsa interesului veritabil, așteptarea figurilor providențiale care să le aducă salvarea, fredonarea unor ode ale resemnării. Totuși, aceiași români pe care Małgorzata Rejmer îi simte spunându-și: „Nimic nu ne va învinge”. Și cărora le dă dreptate, în felul său: „Așa este. Românii sunt resemnați, dar vor ieși din orice nenorocire. Vor suporta orice. Vor suporta totul, iar în final vor exploda”.
Małgorzata Rejmer, București: praf și sânge, Traducere de Luiza Săvescu, Polirom 2014
