Deși am scris o carte despre jurnalul feminin, mi-am pierdut încrederea în jurnal. Nu atât în obiect, cât în ideea unor consemnări de o sinceritate dezarmantă, menite de la bun început unei lecturi private și strategice (ar trebui să existe niște instrucțiuni de folosire a jurnalului: A nu se citi în momente de angoasă/plictiseală sau postdezmăț). Nu mai cred că, în jurnal, de dezbrăcăm de hainele de stradă și ne exhibăm, autentic și obligatoriu rațional,un ego inaccesibil altfel. Tot ce se pune în cârca jurnalului intim este adevărat. De fapt, problema nici măcar nu este a hulitului gen, cât a persoanei care simte acut nevoia să-și descarce conștiința în acest mod. O admir pe Monica Lovinescu pentru că a lovit jurnalul intim în călcâiul lui Ahile. L-a practicat fără să se lase confiscată de el. Fără lamentații, melodramă și autoculpabilizări.
Bineînțeles că aceste rânduri sunt personale, prea personale. În momente de tensiune și revelații existențiale obișnuiesc să-mi recitesc jurnalul. De fiecare dată e la fel. Nu învățăm mai multe din propriile greșeli recunoscute în paginile siropoase și picante. Jurnalul nu este un îndreptar moral, ci un debușeu al frustrărilor. De aceea, el trebuie practicat cu grijă, trebuie administrat (lecturat) în doze homeopatice, cu hiperluciditate și, pe cât posibil, fără tendințe autodepreciative/megalomane (ambele la fel de dăunătoare psihicului abuzat al diaristului de ocazie). Jurnal de existență, nu jurnal de criză! (de altfel, diagnosticul lui Mihai Zamfir este cât se poate de corect: în cultura română se practică jurnalul de criză – jurnalul telenovelă – cel al Ninei Cassian este cel mai bun exemplu în acest sens). Poate că avea și G. Călinescu dreptate în felul lui: jurnalul e o prostie. Probabil că această sentință a fost formulată după dureroase experiențe personale…
N-aș vrea să scriu aici epitaful unui gen care mi-a fost atât de drag. Nu contest utilitatea expunerii unor jurnale celebre, prin care avem cu toții (cititori de profesie sau curioși de tot soiul) acces la un veritabil laborator de creație (când e cazul). Eu resping aici, după ani de iluzii, relevanța scriiturii intime în plan personal. Sunt, din acest punct de vedere, o îndrăgostită trădată: mi-am iubit obiectul de studiu și l-am practicat cu ardoare și cu o naivitate care acum mi se pare dezarmantă și suspectă. Am comis păcatul diaristului de pretutindeni: am crezut în jurnal. Am avut sentimente de culpabilitate când nu l-am deschis cu lunile. Acum am un sentiment irepresibil de jenă față de propriile consemnări schizofrenice. Nu am puterea (nici naivitatea) lui Kafka, atunci când i-a cerut prietenului Max Bord să-i incinereze moștenirea literară. Nici n-am acum aroganța de a mă compara cu Kafka. Pentru că am scris atât despre jurnal, cât și în jurnal, voi încerca să sintetizez câteva din concluziile mele personale, în speranța că ceea ce e valabil pentru propria biografie (cel puțin pare valabil) poate fi, câteodată, valabil și pentru biografia altuia (Freud a făcut din asta o știință,nu?).
1. Scrisul nu vindecă. Uneori acutizează.
2. Faptul că scrii (chiar și zilnic) în jurnal nu te face scriitor.
3. (în prelungirea celor spuse la 2) Scriitura diaristică nu este, în mod necesar, literatură. Poate să fie, dar de cele mai multe ori e maculatură.
4. Un jurnal personal și privat rămâne personal și privat până la al doilea lector.
5. Un jurnal nu te face mai bun, mai moral, mai puțin expus.
6. Poți să fii nesincer cu tine și într-un jurnal. O faci, ce-i drept, cu mai multă seriozitate.
7. Dacă ai porniri sado/maso orientate spre propriul eu, fii sigur(ă) că jurnalul le va transforma într-o artă.
8. Nu există anticalofilie (chiar și Camil Petrescu mi-ar da dreptate). Întotdeauna vom fi tentați să modificăm pe ici pe acolo propriile consemnări. Fie într-un gest nevinovat de aranjare a unor fraze care nu sunau bine, fie pentru a pune în acord faptele cu memoria noastră despre ele.
9. Jurnalul este un aparat pervers de susținut iluzii pe care ți le construiești în altă parte.
10. Un jurnal nu-și schimbă viața. Tu îți schimbi viața.
Pentru exemplificare redau aici, fără să cosmetizez, câteva mostre de greșită întrebuințare a scriiturii intime (decupate, evident, din actualul meu jurnal).
„Nu sunt o diaristă în adevăratul sens al cuvântului. Jurnalele mele abandonate sunt un mut reproş la adresa inconsecvenţei mele funciare. Reiau acum (sau încerc) din conştiinţa că orice rând scris în nume propriu mă aduce mai aproape de expresia mea esenţială, interioară, refuzată. Necitind şi, mai ales, nescriind, mă las furată de cotidian, de satisfacţiile mele mic-burgheze, de ignobilele şi jalnicele obligaţii mundane care-mi dau atât de frugala iluzie a sensului. Numai meditând asupra lor le voi conştientiza, zi de zi, fragilitatea. Numai aşa voi construi zidul interior care mă va feri, mai durabil, de intemperii”.
„Jurnalul acesta trebuie să mă menţină pe linia de plutire, în echilibru şi acceptare resemnată, fără efuziuni, a ceea ce urmează să fie”.
„Inutilitatea jurnalului e un clişeu care-şi dovedeşte relevanţa … Nu ştiu de ce scriu aici. Jurnalul Marianei Şora, care se plânge pe câteva sute de pagini de inutilitatea genului şi continuă, resemnată, să noteze zilnic, m-a dezgustat.” (Suna cunoscut?)
„Scrisul falsifică. Memoria falsifică. Luciditatea (sau absenţa ei) falsifică. Stările sunt volatile, dificil de surprins/tradus în idei. Consemnarea e profilactică – altfel obsesiile revin, persistă netulburate”. (iluzii, iluzii)
Acest articol nu se dorește o lecție (poate doar pentru mine).
Cu acest gest (articol) am vrut să-i aplic o corecție jurnalului meu, să-l convertesc la extimitate, cum ar spune Michel Tournier.
