Cât valorează un scriitor?

Prima cifră care îmi vine în minte e: zero. Nimic. Nada. Niente. Mă refer, desigur, la majoritatea covârşitoare a autorilor pe care-i cunosc. Şi nu numai dacă i-am lista la bursă.
E suficient să străbaţi librăriile pentru a constata că un best-seller înseamnă două-trei mii de exemplare vândute (ceea ce abia acoperă costurile de producţie, dacă editorul are ambiţia să tipărească o carte lizibilă, cu o copertă cât de cât atrăgătoare şi o oglindă a paginii care să nu-ţi grăbească vizitele la oculist). Despre drepturi de autor se vorbeşte ca despre o substanţă periculoasă, pe care contabilii editurilor consideră că nu e bine s-o lase pe mâna unor nepricepuţi precum autorii.

Singura compensare pe care, din când în când, o mai primesc unii dintre ei sunt premiile literare. Cum cele mai prestigioase recompense nu depăşesc însă mia de euro, iar, de regulă, oscilează între cinci sute şi o mie cinci sute de lei, te întrebi ce pot face cu atâţia bani (e rezultatul unei sumare anchete pe caream făcut-o printre câţiva autori premiaţi în ultimii doi-trei ani). O particularitate naţională arată că premierea unei cărţi nu are niciun impact asupra vânzărilor. Nici Premiul Goncourt nu e unul bănos (dacă nu mă înşel, el a rămas la valoarea simbolică de 10 euro, după ce, prin tradiţie, câştigătorul primea un cec de 50 de franci). În schimb, vânzările pot să crească (şi de obicei cresc), ajungând la zeci şi sute de mii de exemplare. La fel şi în cazul Nobelului şi al altor câteva premii de rezonanţă internaţională.

Există însă un autor care valorează o avere. El se numeşte Salman Rushdie. În primăvara lui 1989, ayatolahul Khomeini a pus pe capul lui, fără să clipească, un preţ de un milion şi jumătate de dolari. Suma a crescut de mai multe ori. Obligat să trăiască ani în şir în diverse ascunzători (îndeosebi din Anglia), Rushdie a devenit un cas célèbre, o unitate de măsură a libertăţii din lumea contemporană. Amănuntele — palpitante şi înfricoşătoare — ale anilor petrecuţi sub protecţia serviciilor secrete şi a jocurilor politice pe marginea destinului unui scriitor a cărui vină a fost doar aceea de a fi scris o carte — sunt povestite de Rushdie însuşi în volumul memorialistic, Joseph Anton, publicat în 2012 şi tradus imediat în româneşte de Editura Polirom.

Mai puţin cunoscute sunt împrejurările politice în care scriitorul anglo-indian a ajuns pe lista neagră a musulmanilor radicali. În august 1988 se încheia, după aproape opt ani de absurdă şi sângeroasă confruntare, războiul dintre Irak şi Iran, în ruina aproape totală a ambelor state. Peste un milion de soldaţi şi civili au căzut victimă măcelului care s-a dovedit, şi în final, nu doar pe parcurs, fără niciun sens: graniţele au rămas aşa cum fuseseră şi pe 22 septembrie 1980, când aviaţia irakiană bombardase intens Iranul. Una din motivaţiile irakienilor — pe lângă aceea a dobândirii supremaţiei economice şi militare în Golful Persic — era teama că revoluţia religios-fundamentalistă iraniană s-ar fi putut extinde şi în Irak, unde exista o majoritate shia, persecutată de regimul lui Saddam Hussein.

Pentru ayatolahul Khomeini, „afacerea Versetelor satanice” a căzut ca o mană cerească. Fanatismul nu exclude şiretenia, iar Khomeini ştia să se folosească de ambele. Deşi Rushdie a retractat la scurtă vreme după începerea scandalului (arderea Versetelor satanice, ameninţările la adresa editorului, a librăriilor şi a ziarelor care promovau „cartea blestemată”), asigurând că nu avusese intenţia să jignească religia islamistă, replica şefului suprem iranian a fost nemiloasă: „Chiar dacă Salman Rushdie se căieşte şi devine cel mai pios dintre oamenii care au trăit vreodată, e de datoria fiecărui musulman să facă tot ce-i stă în putinţă să-i ia viaţa şi averea şi să-l trimită în iad.” Nici că se putea găsi un pretext mai bun de a muta discuţiile din zona dezastrelor provocate de război într-una în care fanatismul orb, primitivismul şi violenţa mocnită îşi găseau rezolvarea prin arderea unei cărţi pe care nici n-o citiseră şi asasinarea unui scriitor de care, până cu o secundă în urmă, nici nu auziseră.

Bune conducătoare de fanatism, populaţiile needucate au impresia că îşi răscumpără astfel zădărnicia unei existenţe chinuite. M-am întrebat şi atunci, la sfârşitul lui 1989 şi în primii ani din 1990, ce vor fi simţind cei care, cu o ură animalică, înălţau ruguri pentru a arde cartea ori demonstrau furios purtând pancarte cu mesaje de genul „Rushdie e prietenul lui Satan”, dar mergând până la atacuri directe asupra Reginei Elisabeta a II-a, vinovată de a-l fi adăpostit pe „cel urât de profet”: „Dumnezeu s-o blesteme pe Regină”.

Mi-am reamintit, citind un articol din „Vanity Fair”, A Fundamental Fight, de Paul Elie, de felul în care s-au raportat la tragedia lui Rushdie familia (soţia, Marianne Wiggins, scriitoare şi ea, a decis să-l părăsească), prietenii (cei mai mulţi au refuzat să aibă fie şi cel mai firav contact cu el), establishment-ul literar. Acesta s-a împărţit între cei care au găsit prilejul de a se răfui: nu-i puteau nega talentul şi valoarea, aşa că au profitat să-l atace pentru „ofensele” aduse, şi cei care au înţeles să se manifeste cu nobleţe, demnitate şi curaj. Multe din aceste situaţii sunt citate şi analizate în Joseph Anton, altele apar acum în textul lui Paul Elie.

Una din luările de poziţie impresionante a fost cea a lui Graham Greene, considerat atunci cel mai mare scriitor englez în viaţă. Venerabilul autor a zeci de cărţi citite de milioane de oameni l-a întâmpinat pe Rushdie plin de entuziasm la o întâlnire de la London Reform Club, celebrul local exclusivist din Pall Mall, frecventat cândva de celebrităţi, precum Henry James, Arnold Bennett, Conan Doyle, H. G. Wells, E. M. Forster, Winston Churchill şi mulţi alţii. Era în iarna lui 1989, aşadar la apogeul scandalului. În ciuda vârstei (trecuse de optzeci şi cinci de ani), Greene l-a primit cu o voioşie băieţească: „Rushdie, vino aici lângă mine şi spune-mi cum ai reuşit să faci asemena tărăboi! Eu n-am reuşit în toată viaţa mea nici să mă apropii de aceste proporţii!”

La polul opus s-a aflat John Le Carré, celebru autor de romane poliţiste cu pretenţii intelectuale. „Niciun Dumnezeu nu dă cuiva dreptul să insulte o mare religie şi să fie publicat fără să plătească pentru asta.” Germaine Greer, o faimoasă propovăduitoare a feminismului, s-a raliat hoardei barbare cu următoarele cuvinte: „Rushie e un megaloman, un englez cu pielea de culoare întunecată”. Curat feminism nediscriminatoriu! Până şi marxistul furibund John Berger a sărit în apărarea religiei lui Khomeini, cerându- i lui Rushdie să-şi retragă din librării cărţile.

Un caz încă mai revoltător este cel al lui Roald Dahl, faimosul autor de literatură pentru copii (dar şi „anti-semit învederat”: la moartea lui, în 1990, au existat proteste privind faptul că „The New York Times” omisese, în necrologul pe care i l-a dedicat, să menţioneze ieşirile violent antisemite ale, altminteri, „delicatului” scriitor). Dahl pune fără să ezite ştampila resentimentului şi a dispreţului, iar Hugh Trevor-Roper, alt „progresist”, a declarat: „N-aş vărsa o lacrimă dacă vreun musulman britanic, nemulţumit de manierele lui Rushdie, l-ar pândi pe o stradă întunecată şi i le-ar îmbunătăţi.”

Din fericire, au existat şi prietenii adevărului şi ai libertăţii, iar numărul lor e la fel de mare: Susan Sontag, E. L. Doctorow, Don DeLillo, Edward Said, Joan Didion, Tom Wolfe, Larry McMurtry, Ian McEwan, Christopher Hitchens, Leon Wieseltier. La o întâlnire la The Columns, unde scriitorii participanţi în sprijinul celui condamnat la moarte, au fost întâmpinaţi de militanţi fanatici cu urlete precum „Moarte lui Rushdie!”, cel dintâi care a luat cuvântul a spus: „Numele meu e Robert Stone, dar astăzi noi suntem cu toţii Salman Rushdie.” Iar Leon Wieseltier a rostit câteva cuvinte cu nuanţă profetică: „Într-o zi, lumea musulmană s-ar putea să-şi aducă aminte cu admiraţie de acest Voltaire al ei, anglo-indian, de la sfârşitul secolului al douăzecilea.”
Există, aşadar, şanse ca preţul scriitorului să fie altul decât cel pe care l-am anticipat. Preţul unui scriitor e direct proporţional cu valoarea prietenilor care-l susţin. O valoare care, în unele cazuri, s-ar putea să fie inestimabilă. Faptul că Salman Rushdie e în viaţă, în ciuda enormei sume puse pe capul lui, e o dovadă.

preluat de pe Romania Literara