Leon Wieseltier tocmai ieşise, în iarna timpurie a lui 1997, când se stinge Isaiah Berlin, din doliul de un an ţinut cu stricteţe după tatăl său. Dacă în primul caz lucrurile erau simple – Legea îi cere, ca fiu, să spună kaddish-ul, rugăciunea de doliu, de trei ori pe zi, la sfârşitul serviciilor obişnuite din sinagogă –, în privinţa lui Isaiah Berlin complicaţiile sunt infinite. Tată sau înţelept? Înrudire biologică sau înrudire spirituală? Sânge sau literă? Talmudul prevăzuse – ba chiar încurajase – astfel de dileme. Le prevăzuse şi le încurajase pentru a le respinge: el nu se referă la magistru, ci la înţelept. Magistrul e maestrul apropiat, înţeleptul poate sta departe de tine. Distincţie importantă: nu trebuie să fie luată învăţătura direct din gura înţeleptului. E destul să-l fi citit, să te fi bucurat de comoara gândirii lui.
Aşadar: magistrul şi înţeleptul, fie el şi unul pe care nu l-ai cunoscut, sunt egali din punctul de vedere al celui capabil să recunoască valoarea. „Când moare un înţelept, toţi sunt rudele lui.” Toţi sunt sau toţi par? Sau: „toţi devin”? Prin actul ireparabil ne apropiem unii de alţii, pentru că suntem mai puţini. Mai puţini cu unul important, chiar dacă el n-a fost magistrul nostru. E suficient c-a fost un înţelept. Toate aceste disocieri – care îndepărtează – au menirea să apropie. Să ne apropie. Pe toţi cei care, pe când înţeleptul trăia, ne-am simţit rudele lui.
Mark Wieseltier moare la 24 martie 1996, adică, după calendarul evreiesc, în anul 5756, luna Nisan, ziua 5. Ce-i rămâne fiului, fiu atât de ne-înţelept, atât de ezitant, de tulburat, de îndepărtat de credinţă decât să se scuture de toate definiţiile sale şi s-o accepte doar pe aceea, atât de imprecisă, de fiu? Ştim cine sunt rudele înţeleptului, dar, iată, nu ştim cine sunt rudele tatălui. Fiul – multiplicare a tatălui? Ecou biologic? Pe Isaiah Berlin îl plâng „pluraliştii”, „raţionaliştii”, „democraţii”, „naţionaliştii”, „evreii”. Pe înţelept îl plâng ce-i care-i sunt înrudiţi spiritualiceşte. Dar cine-l plânge pe Mark Wieseltier?
Leon Wieseltier plonjează în îndatorirea ce-i revine cu un fel de perplexitate mai întâi intelectuală şi abia apoi umană. Dar perplexitatea nu exclude fervoarea. Chiar când nu ştii ce faci, ştii că trebuie să faci. Şi astfel ajungi să speri că ştii că faci ceea ce trebuie. Pentru că ai datoria să faci şi pentru că ai datoria să ştii. Dar mai întâi eşti obligat să faci, pentru a ajunge să faci ceea ce ştii. Chiar şi atunci când eşti un fiu. Chiar şi atunci când tradiţia nu înseamnă pentru tine decât o serie enigmatică şi fără noimă de cuvinte. „Am fost izbit aproape imediat de sărăcia cunoştinţelor mele despre ritualul pe care-l urmam cu o atât de neaşteptată fidelitate.” Cuvinte care cad greu, mai ales sub pana celui care-şi petrecuse adolescenţa şi prima tinereţe buchisind vechi texte ebraice. Yeshiva boy-ul care uimea cu elocinţa lui lumea în sinagogă ajunge să bâjbâie când cuvintele sacre devin prea personale.
Să fie Leon Wieseltier unul dintre acei oameni stăpâni pe sine doar atunci când persoana lor nu e direct implicată? „Pe când eram licean şi mergeam în sinagogi să-i educ pe evreii sovietici, mă ridicam şi ţineam cuvântări pasionate, iar comentariul pe care-l auzeam de obicei era: «Ce drăguţ copil evreu!»” se confesează el unui reporter. Când se substituie nesiguranţa înflăcărării? Să fie ea legată de despărţirea de copilărie? De copilărie, de credinţă şi de tată? De tatăl care, prin anii ’70, vorbea despre fiul său ca despre o capodoperă artistică: „Era atât de tandru în mândria lui debordantă în legătură cu Leon! O mândrie care nu semnifica: «Fiul meu, geniul»”, ci «Ai văzut ce-am produs?»” Cynthia Ozick, cea care-şi aminteşte amuzată aceste cuvinte, nu duce mai departe posibila metaforă conţinută de text. Un tată-artifex şi fiul său căzut? Dedal şi Icar? De ce
nu? De ce nu?
Cât de adânc a căzut, de fapt, Leon Wieseltier? Şi, mai ales, cât de adânc a căzut în raport cu ce? Cu aşteptările celorlalţi? Cu speranţele prietenilor din Brooklyn? (Chiar şi azi, Leon Wieseltier se consideră „brooklynez” şi nu „newyorkez”.) Dacă abandonul studiului sistematic al Cărţii Sfinte şi al textelor rabinice înseamnă cădere, atunci, da, Leon a căzut. Dar nu e doat atât. S-au spus şi s-au scris despre el lucruri îngrozitoare. Că nu suportă succesul altora (conflictul cu Andrew Sullivan, coleg de redacţie la The New Republic, e de notorietate. Cine a apucat să-l cunoască pe Andrew, fie şi superficial, nu va ezita să fie, necondiţionat, de partea lui Leon!) Că şi-a construit o veritabilă curte intelectuală, dar că-i dispreţuieşte pe curteni. Că băutura şi drogurile i-au ruinat talentul. Că vindea cărţile din redacţie pentru a-şi procura doza zilnică de cocaină. Că schimbă femeile cu o iresponsabilitate adolescentină. Că, în fine, e atât de primejdios, încât oricine critică vreuna din paginile de care răspunde la revistă se poate considera trecut pe lista neagră a celor ce urmează a fi exterminaţi.
Şi a urmat tragedia. Ziua de 24 martie 1996, 5 Nisan 5756, şi intrarea cvasiautomată în ritualul de doliu. „În anul care a urmat, am spus rugăciunea cunoscută sub numele de kaddish, de câte trei ori pe zi, la slujba de dimineaţă, la aceea de după-amiază şi la cea de seară, într-o sinagogă din Washington, iar atunci când eram plecat, în sinagogi din alte părţi.” Un an de rugăciuni, un an de doliu. Un an început cu o tragedie şi urmat de îndată de întrebări naive, de întrebări grave. Ce e kaddish-ul de fapt? Ce înseamnă şi în ce constă semnificaţia secretă a acestui obicei? Aşa cum nu-i stă în fire, Leon Wieseltier acceptă mai întâi provocarea şi abia apoi reflectează pe marginea ei. Nici nu prea are încotro. Kaddish-ul trebuie spus de fiu pentru salvarea sufletului tatălui. Fără să aleagă şi urgent.
Dar mai întâi alege. Alege şi acceptă. Din datorie? De frică? Pentru că intuieşte că acest an îl va schimba profund? Pentru că va exista un Leon de până la kaddish şi un Leon de după kaddish? Pentru că vor fi, de-acum, doi Leon Wieseltier: Leon, fiul lui Mark, şi Leon, orfanul? Din toate aceste motive, dar mai ales pentru că ştie că nu va fi capabil să-şi izoleze „restul existenţei de impactul acestei obscure şi încordate practici”. Obscură? Încordată? Adjectivele ard, adjectivele avertizează. Aşa cum este prizonierului numelui, Leon va fi prizonierul kaddish-ului.
Despre doliu. Un an din viata lui Leon W., Editura Polirom, 2009
