ALEXANDER WAT — (…) De fapt, aşa cum spun comuniştii, cei mai grei sunt primii zece ani. Dar nu este adevărat. La Lubianka, spre sfârşit, învăţasem ce înseamnă să fii închis. Şi abia acolo mi-am explicat în ce constă dificultatea îngrozitoare de a fi închis, mai ales pentru o anumită categorie de oameni; nu toţi suportă în acelaşi fel. Aşa cum am spus: abia acolo afli că individul nu este autonom, că este o parte a simbiozei în care a trăit, aşadar, ai sentimentul de izolare, de mutilare, de amputare. Al doilea lucru deosebit de prezent la Lubianka era sentimentul zidului. Fireşte, este greu să spui asta despre închisoarea din Varşovia, deoarece exista o comunicare permanentă, atât între deţinuţii din diferite celule, cât şi cu lumea din afară. În mod organizat soseau bileţelele din oraş. Eu, de pildă, primeam zilnic multe provizii şi în fiecare zi mi se trimitea scrumbie.
Alexander Wat.Secolul meu.
Confesiunile unui intelectual european
Convorbiri cu Czesław Miłosz
Prefaţă de Czesław MiłoszTraducere din polonă şi note de Constantin Geambaşu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Memorii.Jurnale
În căpăţâna scrumbiei era totdeauna o scrisoare de la Ola. Aşadar, cele mai elementare proceduri nu erau respectate de paznicii închisorii şi de poliţiştii din Varşovia. Izolarea o simţeam chiar într-o măsură mai mică decât Broniewski, care era ca un animal, ca un leu în cuşcă. Se fâţâia mereu, avea mereu în privire gratiile, sentimentul gratiilor. Al treilea lucru deosebit de greu de suportat şi pe care îl trăieşti pe deplin la Lubianka, în celule absolut izolate de lume, sunt paradoxurile timpului, perceperea timpului, când timpul prezent se dilată enorm, are întinderea unei armonici, iar timpul care este în afara ta, timpul trecut, se comprimă. E ca şi cum zilele pe care le-ai petrecut şi sunt dincolo de tine au fost doar una singură, timpul se comprimă, este gol pe dinăuntru, în schimb timpul pe care urmează să-l traversezi este un pustiu pe care-l ai în faţă, de-a dreptul înspăimântător. O să povestesc pe scurt acest lucru, fiindcă perceperea timpului în închisoare se poate descrie numai în legătură cu Lubianka, dar chiar şi în închisorile mai bine administrate, aşa cum era a noastră, aceste fenomene se produceau, deşi într-o măsură mai mică. Dar acolo am învăţat să-l preţuiesc pe Jan Hempel.
no images were found
Ca redactor al revistei Miesięcznik Literacki, era mereu cuprins de panică, mereu un funcţionar de partid grăbit, mereu speriat, îi scăpau expresii de felul: „Vai, vai, ce-o să spună conducerea? Vai, vai, ce-o să spună partidul?“ Se uita mereu în jur, îi tremurau mâinile. Iar în închisoare, deodată, un contrast enorm: degaja linişte, demnitate, bunătate, o concentrare liniştită, care era în acelaşi timp chintesenţa unei bunătăţi emoţionante. Ne învăţa nu doar ce se cuvine să spunem, cum să ne comportăm la anchetă, ci şi cum să suportăm închisoarea. Atenua toate conflictele, îndeosebi conflictele care izbucneau între mine şi Broniewski. Ura din închisoare, veninul se revărsau peste oamenii închişi într-o singură celulă. El atenua toate acestea, ne convingea. Era un fel de părinte al celulei.
